Vârste

Ieri a fost ziua mea. De parcă nici n-ar fi fost. Și totuși a fost ieri. A trecut repede și anul ăsta. Nimic special. La urma urmei, fiecare om are o zi a lui în fiecare an. Și fiecare o percepe cum vrea, cum poate, cum a fost învățat să o facă sau nu. Pentru mine e mereu prilej de nostalgii și de regăsiri, de fiecare dată, fără excepție; de conștientizări, de acceptări, de revolte, de… o mulțime de gânduri amestecate într-un flux intens de emoții pe care sfârșesc prin a le lăsa să mă copleșească. Uneori mă gândesc că e cam patetic, alteori îmi spun că așa trebuie să fie, pentru că așa sunt eu. Ar trebui să fac pace cu toate melancoliile astea ale mele și nu are rost să mă mint.

Oricum, ieri, dintr-un motiv pe care încă nu-l deslușesc, a fost diferit. Asta și pentru că ieri a venit după un noian de zile stranii pe care le-am trăit de la o vreme încoace, prea scurte ori infinit de lungi, cu întrebări repetitive și situații absurde al căror sens m-am încăpățânat mult timp să îl deslușesc. Eu și sensurile mele. Totul are sens. Și dacă, de fapt, nimic nu are niciun sens și doar noi, în iluzoria asta de perindare prin univers ne încăpățânăm să dăm sens?!

Ieri, spuneam, a fost diferit. O liniște subită s-a așternut peste mine, odată cu prima respirație conștientizată a zilei. Nu tu nervi, nu tu nemulțumiri cotidiene, nu tu stres că se termină vacanța și n-am terminat mai nimic din câte mi-am propus să fac. Nimic. Pentru o fracțiune de secundă m-am întrebat dacă sunt vie. Da, uite că sunt, ce idee… mai că am izbucnit în râs de gândurile stupide care au putut să îmi treacă prin cap. Am revenit rapid la realitate. Dintr-un motiv anume anul ăsta am uitat să îmi schimb setările la Facebook, așa că m-am trezit cu o avalanșă de mesaje aniversare. Orice am spune, e plăcut când știi că oamenii se gândesc la tine, chiar și pentru câteva secunde cât durează tastarea unui La mulți ani!. Nu știu de ce, dar cu siguranță e la mijloc vreun mecanism psihologic. Frânturi din mesaje mi-au sunat în minte peste zi… te arunci în valuri pentru că vrei și știi că poți… shine on you, crazy diamond… insitență, pace și cadență… fabulos… din suflet… curaj, iubire, altruism, fascinație… Cuvinte, gânduri, simțiri… pentru mine. Aș fi nebună să nu le cred adevărate. Sunt. Dincolo de ele mă aflu însă eu, în zbaterile mele aniversare din fiecare an.

Au avut grijă ai mei să mă țină departe de melancolii; pupături, flori, zâmbete, sentimentul ăla că ești special într-o zi care nu e de fapt decât o altă zi de vineri. Momente bune, da, mami, uite,  o mulțime de momente bune, le-am pus aici pe felicitare. Cum le știu ei pe toate. Câți ani ai tu de fapt, mami? Păi… 41… Clipește des și zâmbește ștrengar. Cam mulți nu? A, nuuuu, dar acuma înțeleg eu de ce mă enervezi uneori. Răspuns haios, care mă face să râd. Chiar așa, sunt din alt secol la urma urmei. Pe vremea mea e din secolul trecut, nu?!

După-amiază am simțit nevoia să evadez. Din tot. Eu cu mine. Bănuiesc că a avut legătură cu telefonul de la tata.  Și, te simți bătrână? Oh, Doamne, serios, tata!!!! Ei hai, am glumit, de la 50 încolo ai voie să te simți, până atunci nu. Yeah, right! Consolator! Mai e până atunci. De fapt, nu mai e chiar așa de mult. Jumătatea s-a dus de ceva vreme. Doamne, cât de paranoică pot să fiu de ziua mea! Evadez. În Palas, unde altundeva… că de meditații profunde sunt sătulă. Evadarea presupune schimbare de mediu. Și Palasul e o schimbare de mediu, hai s-o recunoaștem! Mai ales când te sufocă forfota reducerilor. Înainte să plec în oraș Cargusul îmi livrează un colet cu cărți, ce ironie! Trăiește autentic e titlul uneia dintre ele. Nu serios, ia să trăim puțin autentic… la Zara! Zic! Am plecat fără să-mi fie remarcată lipsa. Hai mami du-te că întârzii. Serios? Unde?

N-am întârziat, Palasul tot acolo era. Plin ochi. În Zara, curios, o mulțime de lume vorbește limba rusă. Doamne, ce forfotă. Aproape că încep să regret evadarea. Ei hai, o rochie nouă nu a stricat nimănui. Două nici atât. Adrenalină, nu glumă! La casă, în fața mea o duduie plătește 1800 de lei pe trei sacoșe. Cash. În limba rusă. Măi, să fie! Plec râzând. Merg haotic, fără să caut ceva anume. Mă uit din când în când la oameni. Unii par fericiți, alții artificiali. Un melanj colorat, cu parfum de ianuarie. Mi-ar fi plăcut să ningă, să îmi înghețe degetele pe un pahar de cafea și să îmi simt nările aburite de arome năucitoare. Satrbucks. Desigur, doar sunt la Palas, ce naiba!

La Starbucks e plin de puști care butonează de zor. Pardon, fac swipe! Mă simt tare straniu în mijlocul lor. Pe bune, ce e cu mine, încep să am simptome de babă… de femeie înțeleaptă am vrut să spun. Caramel macchiato, mare, cu tot ce-i trebuie. Nas cufundat în pahar, ochi închiși pentru câteva secunde, cât să nu mă ia de nebună audiența (de parcă și-ar fi ridicat vreunul nasul din smartphone) șiiiii…. o lume întreagă mi se deschide brusc în memorie: Freiburg, iarnă, Starbucks pentru prima dată… Doamne, cât de real e! Melancolie…

Evadare eșuată! Ies repede, până nu mă sufoc de tot. Beau cafea, mă uit la luna abia mijită și încerc, pentru ultima dată să leg niște gânduri despre azi. E doar o zi, în fond. Și e pe sfârșite. Vârste… atât. Cât a trecut, cât mai e?