„uneori îmi vine să scriu
alteori îmi vine să cânt,
de cele mai multe ori îmi vine să tac.
iertaţi-mă, sunt şi eu om!”
Astăzi am scos din bibliotecă un volum vechi ce mi-a urzit cândva bucuria unei după-amieze de toamnă amară… demult, tare demult, într-o vreme în care viaţa era un cântec nesfârşit, cu note aruncate la-ntâmplare pe-un portativ imaginar ce-mi umpleau zilele de-un farmec dulce-amărui. Îl mai simt uneori dimineaţa, în aburul cafelei topit într-o emoţie de toamnă… sau noaptea târziu, în acorduri lente care mi-au dat cândva aripi… O să te plouă pe aripi spuneai… Plouă cu globuri pe glob şi prin vreme… L-am deschis cu o nostalgie firavă, care mi-a făcut degetele să tremure printre filele îngălbenite de timp. Scrisori nedesfăcute… Îmi amintesc ce plăcut sentiment am nutrit atunci, cândva, pe vremea când încă mai citeam poezie cu naivitatea copilului devenit prea târziu adolescent… Doamne, cât timp a trecut…
Mi-am revenit însă din reverie, pentru că gestul în sine a fost oarecum premeditat. Aflasem cu câteva zile în urmă despre lansarea albumului MOZAIC al lui Nicu Alifantis şi despre cei 40 de ani de muzică frumoasă pe care îi împlineşte acest om minunat. 40 de ani… aproape cât o viaţă de om… Provocarea era să-i trimit un mesaj de suflet… maestrului… Am avut o strângere de inimă când m-am îndreptat spre bibliotecă; mi se părea cam artificială toată chestia asta, nu ştiu de ce, dar faptul că am întins mâna din prima mişcare spre volumul scris de Nicu Alifantis atunci, demult, cu toate că nu-l mai răsfoisem de o veşnicie, m-a făcut să cred că trebuie să fac totuşi asta. Că, într-un fel ciudat, pe care nu ştiu cum să-l explic prea bine în cuvinte (poate că muzica ar fi mai potrivită…), îi datorez aceste rânduri omului care mi-a marcat, fără să aibă habar, adolescenţa… Omului care m-a făcut să-l descopăr pe Nichita Stănescu în anotimpuri lirice înainte ca poezia lui să-mi devină obiect de studiu… Omului care m-a făcut să-l simt altfel pe Bacovia în nopţi albe de decembrie… Omului care mi-a vegheat prin muzica lui nopţile lungi de tristeţi şi de reverii adolescentine…
Există oameni care ne intră în viaţă fără s-o ştie vreodată, oameni pe care-i iubim într-un fel aparte, pentru că îi cunoaştem prin noi înşine… oameni frumoşi, care împrumută sufletelor noastre frumuseţea… oameni pe care, poate, nu-i vedem niciodată, dar cu care ne petrecem copilăria, adolescenţa şi, uneori, viaţa întreagă, încât, dacă i-am întâlni într-o bună zi aievea ni s-ar părea atât de firesc să ne aşezăm pe o bancă şi să stăm la poveşti… Aşa că acum, în miez de noapte, îmi aşez sufletul pe o bancă imaginară şi rostesc cu emoţie, cu nostalgie şi cu toată sinceritatea: Mulţumesc, maestre, pentru că mi-aţi umplut, cu ajutorul muzicii şi al cuvintelor, sufletul de iubire, de visare şi de frumuseţe pură… de toate lucrurile omeneşti pe care numai tăcerea le poate cuprinde uneori!
You might also like
Cum l-am descoperit pe Liviu Nechita
iunie 17, 2017
2 Comments
Felicitări!
Mulţumesc!