Cred că o să inventez o nouă formă de pelerinaj – mers pe jos combinat cu tren. Nu, nu-mi săriți în cap, e doar o glumă nevinovată. Dar am luat o decizie importantă azi. De fapt, două. Sau chiar trei. Prima – voi lua și azi trenul o bucată de drum. A doua – mâine o pornesc pe varianta spirituală, după Pontevedra. Și a treia – de data asta nu voi merge la oficiul pentru pelerini pentru certificat. Ar fi incorect și nici nu cred că simt nevoia să fac colecție. În plus, certificatul meu va fi unul cu totul special atunci când ajung la Sahagún.
Așadar, azi iar fac combinația mers pe jos – tren, doar ca invers decât ieri, adică pornesc pe jos de dimineață, merg vreo 15 kilometri și de la Redondella iau trenul până la Pontevedra. Fac asta nu pentru că nu vreau să merg pe jos, ci pentru că vreau să am timp să mă bucur de Pontevedra, un oraș care mi-a plăcut tare mult anul trecut.
Sunt dereglată temporal. M-am trezit prea dimineață. Sunt gata de plecare, dar e încă întuneric afară și nu-mi place să merg pe întuneric, așa că mai stau în sala de la parter și aștept să se facă ziuă. Nu sunt singura. Niște pelerini au uitat un telefon în albergue și bat cu disperare în ușa care odată trasă după tine, la ieșirea din albergue, se blochează. Le deschid și-mi mulțumesc sincer. Habar n-am de când stau în fotoliul de la intrare, dar nu mai am răbdare. Se crapă de ziuă oricum…
Gândul că știu unde ajung azi și faptul că știu că am de mers doar vreo 15 -16 kilometri îmi dă un fel de euforie ciudată. La ieșirea din O Porriño am rătăcit drumul și-mi amintesc că și anul trecut m-am încurcat în indicii, dar până la urmă izbutesc să ajung pe cărarea cu semne de Camino. Dimineața e splendidă. Pe drum sunt mulți pelerini, dar nu simt nevoia să vorbesc cu nimeni. E un Camino solitar, fără ca măcar să-mi propun asta. Concertul păsărilor m-a însoțit tot drumul până la Moș, unde am ajuns pe la nouă și jumătate. Mi-am amintit că anul trecut am stat mult de vorbă cu Marco, italianul cu rădăcini germane, care locuia la Malaga. Am avut impulsul să îi dau un mesaj, dar am tot amânat. Zilele astea le-am dat mesaje Dianei, pe care am cunoscut-o cam în același timp cu Marco și Elenei, prietena lui Jose, cu care m-am întâlnit la Santiago în final. Și le-am dat multe mesaje lor, celor cinci fantastici de pe Camino Francez. Mi-e tare tare dor de ei toți. Marin s-a mutat la Melide, aproape de Camino. Mi-aș dori să reușim să ne revedem când ajung la Santiago. Dar mi-e dor tare de toți. Visez uneori la o zi în care ne vom întâlni din nou pe Camino cu toții, la Cacabelos sau oriunde… și vom petrece una dintre serile acelea fără sfârșit, vom râde, vom vorbi în toate limbile, apoi vom adormi obosiți și dimineața vom merge o zi întreagă cu toții pe Camino… din nou… oare este posibil miracolul acesta? Cine știe…
Am stat la Mos o vreme. Am intrat în magazinul de suveniruri de unde am luat brățările anul trecut, apoi am băut cafea la Paco de Mos și am mâncat. M-a apucat plânsul din senin, așa, cu gândul la pelerinii mei și la acasă și la dourir nesfârșite și la cei dragi și la tot. Eu cred că m-am născut ca să călătoresc. Sună naiv și poate a moft. Dar nu e! Sunt eu, doar eu, cu toate pornirile mele nostalgice și cu dorința de a mă impregna de frumusețea lumii și de a da din bucuria mea tuturor. Îmi vine uneori să urlu de bucurie că există viață și că există atâta frumusețe pe lumea asta. Mi-e dor, dor nebun de primul meu Camino… Voi tânji după el toată viața mea, cred. Habar n-am de unde vine dorul ăsta și care îi e rostul și sensul, dar știu că liniștea mea e acolo și numai acolo pe drumul ăsta umblat de milioane de oameni.
De la Mos la Redondela pare o joacă. Trenul e pe la 15:00, am bilet luat, așa că am timp să mă bucur de două ceasuri de odihnă. Inițial am zis că o să vizitez Redondela, dar am descoperit că gara e destul de departe de orașul propriu-zis, așa că m-am îndreptat spre ea. N-am chef decât să stau și să mă gândesc la ale mele. Gândurile de la Mos m-au tulburat tare. Mi-e foame și încerc să mă concentrez pe nevoia asta fizică, în speranța că nu o să mai simt dorul, care s-a transformat într-un nod în gât de care nu pot să scap de vreo două ore. Gara din redondela e în renovare. Peisajul e dezolant. Soarele arde și-mi amintește de zilele toride de anul trecut. Lângă gară e un restaurant care arată chiar bine, așa că intru și savurez preț de un ceas meniul pelerinului: ensalada Russa, pește, salată, bere locală și pâine de casă. Desertul îl iau la pachet căci mi-e teamă să nu ratez trenul. E bine. Mi-a trecut melancolia. Abia aștept să ajung la Pontevedra. Vai! Nu am cazare. Nici nu contează. O să merg la albergue municipal, e oricum destul de devreme, așa că sigur prind loc.
Ce am omis e faptul că albergue municipal e la mai bine de un km de centrul orașului și asta nu îmi place deloc. Caut cu disperare un loc de cazare cu preț rezonabil, dar totul plin. Am uitat că e Semanaș Santa și că foarte multă lume călătorește spre Santiago sau pur și simplu vine în orașele mai mari să asiste la procesiuni. În Pontevedra totul e plin. Printr-o minune am găsit totuși un pat într-un albergue privat, chiar în centru. Julio, proprietarul îmi spune că trebuie să joc la loto, căci sunt o norocoasă. Ne amuzăm amândoi de aglomerația din Pontevedra. Charino e un hostel administrat de Julio și de mama lui, Gloria. Arată impecabil. Pentru 35 de euro am un pat în cameră de 4 persoane, cu cearșafuri impecabile, prosoape, acces gratuit la mașina de spălat și uscător și mic dejun inclus. Lux! Nu zăbovesc prea mult la cazare, căci vreau să mă bucur de orașul ăsta minunat care anul trecut era plin de oameni și de cărți, căci am ajuns aici când era în plină desfășurare un festival de literatură. Acum e la fel de plin de oameni, dar mai puțin de cărți. Abia așteptam să ajung la Convento e Igrexa de San Francisco. E un loc magic. Cred că este una dintre cele mai frumoase biserici de pe Camino portughez. Toate bisericile cu numele Sfântului Francisc mi-au plăcut. Îmi amintesc cumva de acea din Leon, în care am trăit clipe magice.
Am hoinărit mult pe străzile Pontevedrei. E minunat orașul acesta plin de cultură și de istorie. Cred că mi-ar plăcea să poposesc aici mai multe zile, să am timp să-i gust pe îndelete frumusețea. Cândva, poate, cândva… Am stat până târziu afară. Am urmărit procesiunea care a trecut prin centrul orașului, apoi m-am plimbat pe străduțele înguste, pline de lume, până când atmosfera s-a rarefiat și liniștea a început să se aștearnă peste tot. E tare frumos la Pontevedra. Îmi amintește de León întrucâtva. Au fost trei zile interesante. Mâine pornesc spre Armenteira, pe varianta spirituală. Abia aștept! (va urma)
Leave A Reply