Ziua 5: Puente la Reina – Estella

M-am trezit cu noaptea în cap, în scârțâit de paturi și foșnete de saci de dormit. Sunt cam buimacă, încă nu îmi dau seama ce și cum voi face azi, dar un lucru e sigur, trebuie să îmi schimb hainele de ieri și să fac un duș. Lumea deja e pe picior de plecare. Nu mă grăbesc că nu am motiv. După ziua de ieri, chiar nu-mi mai pasă la cât plec și la cât ajung oriunde. Așa că fac un duș lung în loc de unul scurt, îmi fac rucsacul în tihnă și o pornesc agale pe străzile pustii. Dimineața, în lumina răsăritului, Puente la Reina e mai frumos. Sau poate că e doar starea mea, total diferită de aseară…

M-am oprit să fac o poză pe vechiul pod roman și… cu cine mă întâlnesc? Exact! Cu cei doi băieți indieni, care îmi spun că au dormit în același albergue. Ne amuzăm de coincidențele astea și realizăm aproape simultan că ne cunoaștem de patru zile, dar nu ne știm numele. Așa că facem prezentările și începem o discuție despre etimologii și lingvistică. Prima parte a drumului de azi o facem împreună, însă îmi e greu să țin pasul cu Ashu și Aavi, așa că la un moment dat rămân în urmă să îmi trag sufletul și îmi reiau ritmul meu. Îmi este clar că prefer să merg singură pe Camino. E plăcut să întâlnești oameni noi, să-i revezi pe alții și cred că va fi emoționant la Santiago, când sigur ne vom reîntâlni unii dintre noi… dar în multe momente prefer să merg singură. Nu e nimic special în asta. Pe Camino poți să mergi cum vrei. Nimeni, dar absolut nimeni nu te judecă în vreun fel.

Am urcat o parte din drum printre tufe imense de flori galbene, parfumate. Nu știu cum se numesc, dar le-am întâlnit și ieri pe dealuri. Mi-au venit în minte spontan cuvintele pe care mi le-au scris oamenii pe Facebook zilele astea. Le citesc pe toate și chiar dacă nu răspund fiecăruia în parte, toate îmi ajung în suflet și contează mult… așa că sunt recunoscătoare pentru toate încurajările primite și pentru toate reacțiile. Ele mă fac să vreau să împărtășesc mai departe această experiență despre care, dintr-un motiv care îmi e încă necunoscut, simt că nu e doar a mea.

Cineva spunea că ploile din primele zile sunt ca un fel de spălate a păcatelor. Cine știe, așa o fi, căci am destule păcate… eu le-am perceput mai degrabă ca pe niște încercări/ probe prin care trebuie să trec. Totul e plin de semnificații pe Camino. Ești tentat la tot pasul să vezi metafore și simboluri…

În Maneru m-am oprit foarte puțin, cât să-mi trag sufletul pe o bancă. Am făcut în schimb un popas mai lung în Ciraqui, un sat care m-a cucerit încă din clipa când a început să se profileze la orizont. Ashu și Aavi m-au așteptat să ajung în Ciraqui și, deși terminaseră de mâncat, au rămas cu mine până am terminat și eu. Am pornit din nou împreună și din nou am rămas în urmă.

Soarele arde foarte tare, dar asta nu mă împiedică să văd lucruri frumoase. Tocmai am trecut pe lângă o livadă de măslini plină cu mese, scaune și tot felul de obiecte, unele puse pe rafturi, altele agățate prin copaci. Locul se cheamă Olivegardzen și pare a fi părăsit. Deduc că a fost un proiect dedicat pelerinilor – un fel de loc în care poți să lași lucruri pentru cei care vin din urmă. Din pagina lor de Instagram aflu că e un proiect abandonat în pandemie. Păcat!

La scurt timp dau peste un alt loc drăguț – o masă simplă, cu față de masă albă și covoraș lângă ea îi îmbie pe toți pelerinii cu apă proaspătă, cu gustări sărate și dulci. Te poți servi, iar dacă vrei poți pune un bănuț în vasul de alături pe care scrie simplu: “donații”. Am ajuns în locul ăsta când apa îmi era pe terminate și tare bine mi-a prins.

În Lorca, un sat ceva mai mare, liniștea din cele anterioare e înlocuită de zarvă. E sâmbătă și e fiesta! Nu zăbovesc nici aici prea mult, căci e soare și e prea aglomerat. La scurt timp, după ce am ieșit din sat cu un alt “Buen Camino, chica!” pus la colecție, m-am întâlnit cu Suzie, o americancă de 66 de ani, din Colorado, plină de energie. Am vorbit mult tot drumul, până când ne-am întâlnit iar cu Ashu și Aavi, care petrecuseră ceva timp la un râu în care și-au răcorit tălpile. Așa că azi, ultima parte a drumului am companie, cel puțin deocamdată. Mai avem vreo 3km până la Estella. Aavi și Suzie sunt mai rapizi, Aashu a rămas mai în spate cu mine, nu știu dacă din politețe sau pentru că e și el obosit. Îl asigur că e în regulă să o ia înainte și că n-am nicio problemă să rămân singură. Oricum mai avem puțin. Între timp s-au adunat norii și mai mult ca sigur nu scăpăm de ploaie până în Estella. La început pare a fi o ploaie scurtă de vară, dar la un moment dat devine cea mai intensă ploaie prin care am mers vreodată în viața mea. Eu am pelerină măcar. Ashu are o… umbrelă. Are și pelerină, dar i-a fost lene să o scoată. E ud leoarcă. Dar și eu sunt la fel. De la un punct încolo nici mama pelerinei nu te mai ferește de ploaie. În boxa waterproof a lui Ashu se aude Andrea Bocelli – Quizas! Quizas! Râdem amândoi și ne dăm seama că e inutil să stăm sub copacul sub care ne-am oprit pentru că oricum hainele și papucii sunt deja leoarcă. În plus tocmai ne-au ajuns din urmă doi americani, ea pășește prudent și la fel de inutil ca noi, în timp ce el țopăie efectiv prin ploaie, iar când aude muzica începe să danseze. Râdem cu toții și mergem prin apa care ne ajunge la glezne. Ploaia de azi e memorabilă. În Estella fiecare o ia în direcția lui (nu că am fi avut vreuna precisă).

Am aceeași problemă ca ieri, nu găsesc cazare, dar sunt hotărâtă să stau două nopți, așa că trebuie să găsesc ceva… și chiar găsesc. Hostal Aldo arată chiar drăguț. Singura problemă e că în seara asta nu au camere private, ci doar paturi în dormitor de șase. E ok și așa, recepționera e foarte amabilă, îmi dă un pat de jos, într-o cameră unde este doar un cuplu cazat. Apoi mâine, mă mut într-o cameră privată. Am nevoie de asta. Îmi e destul de greu să dorm mai mult de 3-4 zile în dormitoare comune. Nu e fiță, ci e o chestie mentală, legată de nevoia de intimitate, cred. Ca și mersul singură.

Sunt chiar mulțumită de ziua de azi, în ciuda ploii de la final. Am reușit să îmi spăl hainele, să-mi cumpăr mâncare pentru dimineață, ba chiar să mă și plimb un pic prin orașul foarte aglomerat din cauza unei curse de ciclism, al cărei final îl văd live, direct la punctul de sosire, pentru că se nimerește să mă aflu în centrul orașului fix când concurentele trec linia de finish. Mâine e pauză. De refăcut fizic și mental, de adunat gânduri, de scris, de… orice, mai puțin de mers! (va urma)