Basme de ieri și de azi

Încep deja să reintru în tipare. Hmmm, sună a clișeu. Se vede că mă pregătesc de basme. Traficul matinal e din ce în ce mai enervant, dar asta era oricum previzibil. Azi am tot două ore, așa că plec din casă cu gândul că vor trece repede. Nu, nu am orar preferențial și nici nu lucrez cu jumătate de normă. Explicația orelor puține din această săptămână stă în orarul modular pe care l-a adoptat școala în care predau. Săptămâna asta e mai aerisită, dar săptămâna viitoare voi presta la greu, în sistem hibrid, desigur. Așa că zic să mă bucur acum, cât e rost încă de niște timp liber.

Întâmplarea face că azi am ore la aceeași clasă cu care am făcut cunoștință ieri, așa că lucrurile ar trebui să funcționeze chiar mai bine. Repetăm procedura – logare, start meeting, etc.; pare să funcționeze. Mă surprind totuși, în momente diferite, având tendința să acord mai multă atenție elevilor de acasă decât celor din clasă. Și asta mi se pare nefiresc. Am nevoie de încă un ochi, asta e clar…  Ca soacra din povestea lui Creangă, că tot veni vorba de basm.

În mod ironic, azi vorbim, printre altele, despre basme, despre cum și de ce au apărut ele și despre cum erau transmise demult de la o generație la alta. E clar, vremurile s-au schimbat… Începem să discutăm un pic despre Povestea lui Harap-Alb. Mai cade netul din când în când, dar ne adaptăm. În fond, nu pretinde nimeni perfecțiune de la ceva cu care încă încercăm să ne obișnuim. Simt totuși nefirescul… din nou.  Interacțiunea asta simultană online – offline e obositoare. Și cred că nici pentru copii nu este tocmai ceea ce ar trebui să fie.

Nu mă simt depășită de situație, însă mă enervează sentimentul că irosesc resurse importante (de timp, de atenție, de concentrare) pentru detalii care cândva îmi păreau minore și care brusc au devenit la fel de importante precum conținutul efectiv al orelor mele. Ceva îmi spune că nu va funcționa pe o perioadă lungă. Dar încă îmi păstrez optimismul. În fond, la ce bun să fii pesimist în vremurile astea bizare, în care lumea s-a întors pe dos și pare că nu mai vrea să își revină cu niciun preț? Mă simt ca într-un basm contemporan, un fel de poveste fără sfârșit care devine din ce în ce mai frustrantă. Dar e și mâine o zi.