Curățenie de primăvară și o nouă provocare – bloggerul profesor (sau invers)

Scriu pe blog de aproape 5 ani, cu absențe mai scurte sau mai lungi, în care se reflectă într-un fel sau altul intensitatea experiențelor care mi-au umplut viața în ultimii ani. Deși nu m-am întrebat niciodată la modul serios de ce o fac (de ce scriu pe un blog, adică), au avut alții grijă să fie interogativi, mai mult sau mai puțin retoric ori sarcastic, sau, uneori, din exces de zel, exclamativi. Trecând peste replici de genul ”femeile serioase nu scriu pe blog, sunt mai cu picioarele pe pământ” (a se citi ”mai stau la cratiță”), care la vremea lor m-au amuzat teribil în naivitatea lor misogină, a scrie sau a nu scrie pe blog a fost și va rămâne pentru mine o chestiune de opțiune pur personală. Scriu pentru că îmi place să scriu, iar atunci când scriu pe blog, așa ca acum bunăoară, mă încearcă un sentiment straniu de regăsire și în același timp de înstrăinare de mine însămi. Îmi recitesc uneori, după mult timp, textele și le măsor afectiv ”valoarea” în emoția pe care mi-o dau. Am adesea senzația că sunt ale altcuiva, ale unui alter ego ascuns adânc în celulele mele, cu care dialoghez subtil, în coduri numai de noi știute, în văzul tuturor. Și este în tot procesul acesta de pierdere și regăsire de sine un soi de voluptate a comunicării ce mă face să vreau mereu să continui… Devin deja pătimașă și nu era câtuși de puțin în intenția mea să o fac aici. Scriu, așadar, pe blog, de aproape 5 ani și, deși nu îmi place să o recunosc întotdeauna, există în pasiunea aceasta și un sâmbure de frustrare, rămășiță a unui vis din adolescență risipit pe drum, acela de a nu-mi fi ales, la vremea când a fost rostul de alegeri și decizii, meseria potrivită.

Predau limba și literatura română de mai bine de 15 ani, de când am terminat facultatea, cu întreruperi bine motivate, de două minuni cu ochi mari și zâmbet de poveste și un doctorat de care, la fel ca de alte atâtea lucruri care mi s-au întâmplat, nu am știut să profit suficient pentru a-mi schimba direcția. Aici nu încap însă regretele și mă felicit pentru alegerile făcute cândva, cu ani în urmă. Îmi place sau nu, sunt, așadar, înainte de a fi blogger, mâzgălitor pe taste, jurnalist niciodată afirmat… profesor. Da, exact, profesor într-un sistem de care toată lumea se plânge, înr-o țară în care toate par să meargă pe dos, într-un secol în care lumea în sine pare să o fi luat cu totul la vale și, ca o cireașă de pe tort (a se citi ”ironie a destinului”), predau limbă și literatură română într-o școală cu tradiție în IT, în care toate clasele de liceu sunt de profil mate-info, intensiv info, iar majoritatea elevilor din clasele de gimnaziu sunt aspiranți la menționatul profil. Nu-i așa că sună a provocare?! Ei bine, nu doar sună, ci chiar așa și este! Nu e rostul aici să mă plâng și ar fi, de altfel, o ipocrizie să o fac, căci, în fond, toate, absolut toate, au fost alegerile mele.

Cu ceva timp în urmă am cochetat cu ideea de a ieși din sistem. Și încă îmi mai dă târcoale în anumite momente de cumpănă. De fiecare dată însă când mă apucă nostalgii efemere, privesc din nou, pentru a nu știu câta oară, secvențe din Dead Poets Society, mă înduioșează profund replicile lui Keating și sfârșesc prin a-mi amâna planurile mărețe ori revolta. Sună a nebunie ca la aproape 40 de ani, în condițiile în care singura meserie pe care ai practicat-o vreodată (și ai făcut-o bine, cu succese mai mici sau mai mari, aducătoare de satisfacții) este aceea de profesor, să îți zboare gândul aiurea, la visuri agățate-n condei! Pentru cei mai mulți dintre oameni, astfel de idei sunt, clar, ori semn de nebunie ori de imaturitate ciudată. Iar dacă mama citește rândurile de față, nici nu vreau să mă gândesc ce reacții emoționale aș putea provoca. Lucrurile nu sunt însă atât de nebunești pe cât par. Și nu, din fericire pentru unii și din nefericire pentru alții, n-am de gând să renunț la un lucru pe care știu că îl fac bine și cu drag. De fapt, trebuie să mărturisesc că rămâne pentru mine un mare mister felul în care am ajuns să îmbrățișez un rol pe care nu mi l-am dorit atunci, demult, în adolescență și, mai mult, felul în care am ajuns să mă identific în repetate împrejurări cu ipostaza de profesor. E drept, unul atipic, în continuă trasformare… Cât despre sistem… tot ce pot să spun este că înțelepciunea în relația cu ”sistemul” vine odată cu vârsta și cu experiențele pe care le trăiești în interiorul sau în afara lui.

Acestea fiind zise (tocmai am conștientizat că s-au adunat cam multe rânduri și că pun la încercare răbdarea eventualului cititor), am decis zilele trecute în urma unor experiențe ce mi-au îmbogățit sufletul, că pot să le fac pe amândouă, că pot fi deopotrivă și blogger și profesor, și că, mai mult de atât pot să le combin într-un soi de experiment cu dublă implicație, despre care, deocamdată, nu voi spune prea multe. Pe scurt, blogul meu se îmbogățește cu o rubrică nouă, EDUblog, în care se va manifesta scriptural dubla mea identitate de blogger profesor ori invers. În aceeași notă, în săptămâna dedicată ”școlii altfel” (un proiect care merită mult mai multă atenție decât ne-am obișnuit să îi acordăm) la școala în care predau voi organiza un atelier (sau workshop, ca să fim în ton cu tendințele lingvistice contemporane) de blogging, despre care voi scrie în curând. Revenind… în EDUblog voi scrie despre activități ”altfel”, despre proiecte îndrăznețe, despre ore nonconformiste, despre inițiative educaționale pe care le apreciez, despre copii talentați și profesori ”altfel”, despre tot ce poate să contribuie într-un fel sau altul la ceea ce face sau ar trebui să facă școala – educație. Voi fi, în mod cert, subiectivă. Și nici nu îmi doresc altceva. Îmi doresc să cred că articolele vor fi inspiraționale pentru alți profesori cărora, asemeni mie, le place să fie profesori. Trebuie să vă previn, pentru a nu vă irosi timpul, că nu veți găsi pe EDUblog nici planificări, nici proiecte didactice, nici alte documente prețioase pentru ”dosarul personal”. Pentru asta există didactic.ro. Veți găsi în schimb, sper, ingeniozitate, motivație, pasiune și, de ce nu, o sursă de inspirație pentru activități și proiecte educaționale proprii.

Later edit:

Îmi dau seama, abia acum, la final, că m-am lăsat dusă de val și n-am pomenit nimic despre curățenia de primăvară din titlu. Iar acum că am înșirat atâtea cuvinte, cred că nici nu mai are rost să dau prea multe explicații. Spun doar atât – curățenia cu pricina era despre categoriile din meniul blogului, pe care le-am tot sucit în fel și chip, astfel încât să dau un plus de omogenitate Fascinației. Cum spiritul organizatoric nu se numără însă printre calitățile mele, mai ales atunci când vine vorba de ceea ce scriu, este foarte posibil ca ceea ce mie mi se pare a fi acum o formă mai inteligibilă de organizare a materialelor de pe blog să deruteze, așa încât, pentru eventuale clarificări, o ”legendă” găsiți aici.