Din nou la școală – Ziua 1 – Am supraviețuit!

De vreo câteva săptămâni, felul în care va începe școala a devenit subiectul fierbinte în casă. Mă agit periodic și mă ia cu frisoane numai când mă gândesc la haosul care va fi. Apoi mă calmez și îmi spun că va fi bine cumva (gândire de profesor optimist). Pe urmă cuget din nou, din altă perspectivă, cea de părinte. Și iar mă apucă panica când mă gândesc la cei mici, din clasele primare, care vor trebui să se supună atâtor reguli. Va fi haos, cel mai probabil. Dar am trecut eu și prin situații mai dificile, așa că n-are sens să augmentăm inutil panica.

Dimineața m-a găsit cu insomnii, de parcă m-aș fi întors în timp, la prima mea zi de școală, ca elev. Dar nu, nu-i bună comparația, căci atunci simțeam fluturi zburând prin stomac într-un fel plăcut, ce-mi dădea fiori și emoții pozitive. Acu m-am trezit cu fiori, dar nu pozitivi, ci mai degrabă cu un amestec de stări și cu o presiune fantastică resimțită în tot corpul. Trebuie să plec devreme, pentru că programarea intrării claselor în curtea școlii și apoi în săli, este făcută la minut. Îmi vine să plâng, pentru că nu îl pot duce eu pe Tudor la școala lui în prima zi de clasa a II-a, dar mă resemnez rapid, căci dusul în prima zi de școală însemna oricum despărțire la poarta școlii, căci părinții nu au voie oricum să intre. Și apoi, nu-mi spune el mereu că e „băiat mare”…?

Așadar, mă îndrept spre școala mea, cu soarele în parbriz și cu Magic FM în boxe, încercând să restabilesc o stare de normalitate în diminețile mele tomnatice. Ajung destul de repede, traficul este încă în limitele acceptabile. Dar e abia prima zi… La școală, așa cum e de așteptat, e aglomerație. Distanțarea impusă de ordinul ministerial ce părea să le rezolve pe toate pe hârtie, începe, evident, după ce treci de poarta școlii. În stradă e cu totul altă poveste. Nu pot să nu remarc pe cei doi polițiști agitați. Nu prea înțeleg care le este rolul, dar… să zicem că impresia artistică pare ridicată la rang de valoare zilele astea. În curte mă întâmpină scaunele goale înșirate frumos, la distanță regulamentară pe terenul de sport. În boxe sună același prăfuit „Ani de liceu…”. De regulă mă emoționa… Nu știu de ce… Azi mă irită teribil și mi se pare rupt din cu totul alt scenariu. Desigur, așa și este. Scenariul galben, în care suntem, nu pomenește nimic de melodii retro urlând în boxe. Mă furișez pe coridoare, mă izolez în cabinet și aștept cuminte să vină ora la care îmi revăd elevii, după șase luni…

Ziua a trecut destul de repede. M-am revăzut cu întreaga clasă, în două serii. Am povestit, am râs pe sub măști, am ajuns la concluzia că vizierele peste măști sunt greu (spre imposibil) de purtat și că excesul de zel este, în general, la fel de dăunător ca și ignoranța. Am schițat câteva planuri pentru ceea ce va urma. Nu pare să fie chiar atât de greu. Totuși, după câteva ore de purtat mască și de vorbit pe sub ea simt o nevoie acută de oxigen.

Prima zi de școală nu a fost chiar atât de greu de suportat. I-a lipsit însă farmecul pe care ar fi trebuit să îl aibă. Totul mi se pare anost, rece, formal și amintirea primei zile de școală din acest an va rămâne etern învăluită în parfum de dezinfectant cu aromă artificială de lămâie. Supraviețuim!