Când am văzut pe aplicația de meteo că va fi vânt puternic în Sicilia, am crezut că e mai mult o glumă. Mi-am imaginat cumva că e normal să fie vânt la malul mării în aprilie. Dar nu mi-am imaginat că n-o să pot dormi din cauza vântului și nici că nu o să mă pot plimba pe plajă tot din cauza vântului…
M-am trezit, așadar, cu noaptea în cap, în sunet de vânt sicilian. Cum sună vântul sicilian? Fix așa ca aici, în Marina di Ragusa, unde astăzi ne-am propus să ne relaxăm, adică să nu facem nimic altceva decât să stăm la soare și să ne bucurăm de vacanță. Știu, sună cam dubios pentru mine… așa am zis și eu… prin urmare ziua în care nu trebuia să facem nimic s-a transformat într-o zi activă, cu două destinații splendide, de care cu siguranță n-aș fi aflat, dacă nu am fi avut-o pe Elisa drept ghid.
Mai întâi am mers pe plajă, ca să se convingă Tudor că valurile sunt prea mari pentru a putea face baie în mare. Apoi am făcut o plimbare până în centrul stațiunii și până în micul port, unde iahturile stau frumos aliniate, așteptându-și proprietarii de prin toate colțurile Europei. Vântul e atât de puternic, încât catargele unduiesc sincron, iar unduirea lor produce un fel de muzică ciudată, care îmi amintește de orga mării din Zadar. Marina di Ragusa nu e foarte mare. Vara trebuie să fie tare frumos aici. Nisipul e foarte fin, iar marea curată și albastră. Cele mai multe dintre casele de aici sunt case de vară, în care oamenii care locuiesc în Ragusa, aflată la 20 de km distanță, se mută în sezonul estival. Din câte am înțeles de la Elisa, este ceva obișnuit să ai două case, una în oraș și una la mare. Elisa e îndrăgostită de locul ăsta. Casa în care stăm e casa de vară a părinților ei. E o casă frumoasă, tipic siciliană, construită de tatăl ei. Grădina e splendidă, iar în spatele casei, un lămâi înalt își etalează podoabele galbene, coapte. Alături, locuiește unchiul Elisei, într-o casă mai mică, dar la fel de pitorească.
După plimbarea matinală prin Marina di Ragusa, mergem să luăm prânzul la Buccheri, undeva, în munți, aproape de Monterosso. Facem cam o oră cu mașina, dar merită, în ciuda supărării lui Tudor, care e bosumflat că e prea departe. Buccheri e un loc tare pitoresc, ascuns între munți. Lumea vine aici special ca să mănânce la restaurantul Da Antonio, unde cumnatul Elisei este chef. Aici luăm și noi prânzul. Restaurantul e plin. Mese multe și mari, la care stau grupuri numeroase. Sunt mulți tineri, copii, dar și bunici. E o atmosferă senzațională. Elisa îmi explică faptul că duminica e zi care se petrece în familie sau cu prietenii și că oamenii vin aici în grupuri mari, special ca să ia prânzul. Am petrecut câteva ore de poveste la Da Antonio. Am mâncat pe îndelete toate bunătățile. Ne-am făcut siesta în mica livadă cu măslini, unde fiecare a găsit câte ceva de făcut. Tudor și-a găsit repede parteneri de joacă. Ce simplu e totul când vorbești limba universală a copilăriei…
Am plecat destul de târziu înapoi spre Marina di Ragusa. Planul inițial era să ne oprim în Ragusa, în oraș, dar Elisei i-a venit o idee genială: să vizităm Castelul Donnafugata, aflat la 15 km de Ragusa, despre care n-aș fi auzit probabil niciodată, dacă nu ne ducea acolo Elisa. Istoria castelului este plină de povești pasionale, așa cum sugerează și numele. Una dintre legende spune că Regina Blanca a Navarrei, văduva regelui Martin I al Aragonului, s-a ascuns aici de contele Bernardo Cabrera, care dorea să se căsătorească cu ea și să preia conducerea Siciliei. Castelul ar fi fost asediat de Cabrera, dar se spune că regina ar fi reușit să fugă și să se ascundă din nou în Palatul Steri din Palermo.
O altă sursă susține că numele Donnafugata se referă la regina Maria Carolina, soția lui Ferdinand al IV-lea, care ar fi fost închisă într-un palat de către Lord William Bentinck, guvernator militar britanic al Siciliei. Originile istoriei castelului se pierd în timp, până în secolul al XIV-lea. Arhitectura sa actuală este însă predominant neogotică, specifică secolului al XIX-lea. Castelul adăpostește într-una dintre secțiuni un muzeu al costumelor, cu exponate foarte frumoase, care te poartă prin moda secolelor trecute. Cea mai mare parte a castelului păstrează intactă atmosfera vremurilor în care aici s-au petrecut tot felul de povești romanțate.
Mai mult decât castelul în sine m-a fascinat grădina – o bijuterie vegetală, amenajată atent. Ficușii imenși sunt vedetele acestui mic paradis terestru, iar priveliștile panoramice pe care le poți admira din diferite locuri sunt minunate. Spre finalul vizitei ne-a atras atenția un labirint din piatră, în care am intrat mai mult în glumă. Am realizat însă destul de rapid că ieșirea e complicată rău. A durat aproape jumătate de oră până am reușit să găsim calea spre exterior, iar la ieșire am citit un panou cu informații utile despre parcurgerea labirintului, care ne scăpaseră. În tot cazul, am reținut că termenul în sine, labirint, vine de la „labor intus” sintagmă ce duce cu gândul la un soi de travaliu interior. Intrarea în labirint, parcurgerea lui, găsirea soluției de ieșire, toate acestea sunt, metaforic, etape ale cunoașterii. De aceea, rezolvarea unui labirint este un exercițiu de autocunoaștere…
Călătoria metaforică și amuzantă prin labirintul din grădina castelului Donnafugata a încheiat o zi memorabilă petrecută în Sicilia. Când ne-am întors la Marina di Ragusa, era deja noapte. Vântul era mai potolit decât în seara precedentă. Am depănat până târziu povești de pe Camino, apoi am adormit cu gândul la toate zilele acestea minunate și la prietenia care îi leagă pe oameni în împrejurări neașteptate. (va urma)
Leave A Reply