Patru decenii…

Îmi sună în minte de ceva vreme sintagma aceasta, din varii motive, care țin mai degrabă de preocupările scriitoricești ale tatălui meu care pregătește un alt volum de versuri, decât de semnificația temporală propriu-zisă a sintagmei. Azi m-am trezit cu noaptea în cap, cu o mie de probleme de rezolvat, ca în fiecare zi, și cu gândul că e mijloc de martie. Pe parcursul dimineții am completat de mai multe ori, în diverse contexte, data de azi… 16 martie… și fără să conștientizez prea bine faptul în sine, de fiecare dată mi-a sunat în minte limpede: ”patru decenii”…

Spre prânz am cumpărat lalele și narcise… și mi s-a declanșat brusc memoria involuntară… imaginea diafană a narciselor ce invadează livada casei părintești în fiecare primăvară mi-a deslușit la fel de brusc gândurile, traduse în zâmbet ivit haihui pe chipu-mi pictat cu cearcăne ursuze. Patru decenii. Azi. De când doi oameni au hotărât că totul are sens doar dacă se împarte la doi. Mama și Tata. Încerc să mi-i imaginez cu patru decenii în urmă. Nu reușesc. La fel cum nu reușesc să mi-i amintesc cum arătau pe vremea când eram mică, ori cu un an în urmă, ori ieri, ori azi… pentru că în mintea mea nu există amintiri, există EI, atemporali, într-un fel de imagine desprinsă de real și impregându-mi aievea propria realitate în fiecare clipă. Ei doi, atât de diferiți și completându-se într-un mod atât de firesc, încât nu i-aș putea vreodată privi altfel decât împreună… În mintea mea ei nu există decât așa, DOI, mereu împreună, mereu unul compensând neajunsurile ceilulalt ori dând strălucire întregului.

Suntem din generații diferite, e clar. Și clasicul conflict dintre generații s-a manifestat în moduri extreme de suficiente ori între noi. L-am acuzat adesea pe Tata, inconștient și tacit, de tot felul de lucruri care mie mi se păreau nefirești într-un mariaj, la fel cum m-a revoltat de multe ori atitudinea Mamei într-o împrejurare conjugală sau alta. Și totuși i-am admirat întotdeauna, fără să le-o mărturisesc vreodată, în ciuda faptul că de prea multe ori convingerile noastre s-au ciocnit mai mult sau mai puțin dramatic. Am înțeles abia târziu, după tot felul de lecții pe care viața mi le-a prilejuit, că esența fericirii lor e dincolo de lucrurile care pe mine mă revoltau ori mă nedumereau, că ei doi au dat iubirii un înțeles atât de profund și de simplu în același timp, pe care mulți nu-l află, poate, niciodată în peregrinarea lor efemeră prin viață.

Patru decenii… de viață trăită… de experiențe în doi… de fericiri și tristeți împărțite la doi… Patru decenii… de Armonie, de Iubire, de Echilibru. Azi.  La mulți ani și la cât mai multe decenii, dragii mei!