Săptămâna trecută am ajuns, așa cum era lesne de prevăzut, la epuizare totală. Pe 10 octombrie a fost termenul limită de trimitere a proiectelor Euroscola la București și asta a fost, cu siguranță, principala sursă de agitație.
Ca de fiecare dată, pe final de proiect, am conștientizat cât de multe și frumoase lucruri am făcut, dar și câte am fi putut face pe lângă ele… de data aceasta, mai mult decât oricând, am conștientizat însă un lucru dureros… că bucuria reușitei unor astfel de proiecte, oricât de mică sau mare ar fi ea, este infimă de fapt… și pălește definitiv în fața vinei pe care o simți față de propria familie, neglijată adesea pentru a finaliza ceva care, în fond, e trecător… sau, ca să citez replica tăioasă a cuiva… ”e doar un alt proiect…”. Așa încât, dacă am învățat ceva, după ce marțea trecută am stat, din nou, până la șase după-amiaza în școală, acel lucru este că niciodată nu mă mai apuc de astfel de proiecte la început de an școlar. Ceea ce am crezut că va fi un impuls pentru alte activități s-a dovedit a fi o sursă de epuizare, pe fondul unui început de an școlar agitat, cu multe alte lucruri de făcut. Și încă un lucru pe care l-am învățat sau mai bine zis l-am reactualizat, căci îl știam de mult timp, este faptul că proiectele mari se fac în echipe mici… cel puțin în cazul proiectelor școlare… că nu e nevoie să aduni 24 de oameni ca să faci un proiect frumos, căci, în mod sigur, unii nu își găsesc sub nicio formă locul într-o astfel de echipă…
În orice caz, mă bucur că a fost ultima săptămână de proiect, pentru că deja ajunsesem la o stare de epuizare totală. Nu mă aștept la rezultate spectaculoase în ceea ce privește jurizarea, mai ales după ultima noastră experiență Euroscola, dar… cine știe… om trăi și om vedea. Cert este că a fost un proiect frumos și că undeva, în viitor, mi-ar plăcea să se nască ceva mai amplu acolo, la Dobrovăț, în peisajul acela de poveste… poate un festival de artă sau… cine știe… până atunci așteptăm să vină Crăciunul să mergem cu colinda la Dobrovăț.
Lecția săptămânii a fost, clar, textul După melci al lui Ion Barbu și efectele care au rezultat în urma unui exercițiu pe grupe ce avea un dublu scop – comparația dintre ficțiune și realitate și inserarea câtorva noțiuni de educație media. Concret, elevii au fost puși în situația de a crea o știre pornind de la premisa că întâmplarea povestită în text este reală. Nu vreți să știți ce a ieșit… de la ucigașul de melci, la antreprenorul care a construit adăposturi pentru melci am avut de toate în program… și totul a fost o bună ocazie de a discuta succint despre cum se face o știre și cum ar trebui să fie o știre. Minutul de educație media va fi de acum înainte prezent în orele mele la clasa a noua ori de câte ori voi avea ocazia să îl introduc, fără a mă abate de la ”sfânta programă” care la clasa a noua este, trebuie să recunoaștem, suficient de flexibilă încât să îi permită profesorului să își personalizeze orele într-un grad mult mai mare. Lucru pe care nu l-aș putea afirma și în ceea ce privește programa de clasa a XI-a.
Finalul de săptămână de școală, mi-a readus zâmbetul pe buze, în ciuda epuizării. Cauza? O replică primită în clasă, după o discuție liberă despre umanism și iluminism – ”Doamna profesoară, noi suntem acum, într-un fel, în plin umanism la școală… de asta sunt programele atât de încărcate cu de toate și trebuie să învățăm atât de multe… ca să devenim oameni universali…”. Nota ironică, desigur, era și ea prezentă subtil… și am gustat-o ca atare.
Fără pretenția de a deveni om universal sau măcar vreun profesor model, declar cu toată sinceritatea că la finalul aceste săptămâni simt o nevoie acută de altceva, care să mă scoată din starea aceasta de epuizare completă… (va urma)
