What if God was one of us…?

Nu, nu mă chinuie întrebări retorice și nici nu m-am transformat peste noapte în liber cugetător de Facebook. E doar titlul celebrei melodii de prin anii 90, care îmi sună încă în cap, din momentul în care am ieșit pe poarta școlii în acorduri de Ani de liceu (din nou…), întrerupte brusc de reclame (Slavă Domnului!). Se pare că săptămâna aceasta melodia asta a devenit laitmotiv. 

Azi a fost greu! Mult mai greu decât mă așteptam. 6 ore cu mască, vorbit mult și respirat sub mască, conexiune de internet proastă, încercări eșuate de a ține ritmul cu pauzele decalate la fiecare clasă și distribuie rigid, fără a se ține cont de amănunte importante (cum ar fi faptul că ora a început de 5 minute, după care elevii au pauză de mers la baie…). Tot ceea ce pe hârtie, scris cu minuțiozitate în tabele peste tabele și reguli peste reguli, părea să fie perfecțiunea întruchipată, în realitate e un mic fiasco în care ne complacem, amăgindu-ne că am găsit soluția perfectă pentru a face să funcționeze un sistem imperfect. Nu, nu va funcționa. Ceea ce facem nu e decât un surogat de școală, o adaptare continuă la ceva, o robotizare fără cap și coadă. Preferam să fac ore online, decât ceea ce fac acum!

Contul de Teams e bombardat de notificări, sunt sceptică în ceea ce privește eseurile mele de început de an… adică, mă gândesc dacă să le cer predate pe hârtie sau să le cer trimise online pe toate. Îmi trece prin cap că devin ușor paranoică. Mirosul de dezinfectant cu aromă de lămâie mă irită deja. Totul devine din ce în ce mai greoi și mai enervant. Dar… supraviețuim! Mă exasperează o poză postată pe Facebook de o duduie care pretinde că stă de nu știu câte ore cu mască și își ia pulsul și își măsoară nivelul de oxigen și totul e cât se poate de normal. Înțeleg că e o ironie fină (a se citi de doi lei) la adresa profilor care se plâng pe la toate colțurile Facebook-ului că le este greu să facă școală în condițiile în care a ajuns să se facă școala zilele astea. E atâta răutate la adresa profesorilor în perioada asta… Și nu pricep de ce… Am uneori sentimentul că toate frustrările acumulate de unii și-au găsit locul potrivit de revărsare zilele astea în comentarii care mai de care mai stupide la adresa profesorilor. Brusc au devenit toți specialiști în educație, așa cum până acum au fost specialiști în medicină, în economie și, desigur, în politică. Simt un fel de revoltă surdă care îmi sparge timpanele, dar căreia nu am de gând să-i dau curs, pentru că sunt perfect conștientă că manifestarea ei nu poate să îmi aducă nimic bun.

Scrâșnesc din dinți și îmi spun că mâine ar putea fi mai bine. Sau nu!