Dintre toate lucrurile frumoase care ne înconjoară și care ne fac ființa să vibreze în cele mai neașteptate momente, muzica mi s-a părut întotdeauna a fi cea care, într-un mod miraculos, inexplicabil pentru rațiune, oferă unele dintre cele mai intense experiențe ce implică emoția. De la cântecele de leagăn ale mamei, a căror sonoritate diafană abia se mai ițește printre frânturile de amintiri din copilărie, la descoperirile uneori capitale ale sunetului unui instrument care ulterior poate deveni obiectul unei pasiuni adolescentine sau chiar, de ce nu, al unei viitoare cariere, până la trăiri sublime împletite cu fiorii primelor iubiri ori cu adrenalina primelor concerte din adolescență, de la energia vitalizantă pe care ți-o dau ritmurile adolescenței și până la nostalgia împletită cu memoria involuntară pe care ți-o declanșează acorduri păstrate mereu în suflet și legate de momente dragi, muzica este, într-un fel, omniprezentă în viețile noastre. Nu cred să existe ființă pe planetă care să nu aibă vreo amintire însoțită, într-un fel sau altul, de muzică, la fel cum sunt convinsă că dacă fiecare dintre noi ar găsi răgazul să facă un inventar rapid al propriilor experiențe legate de muzică și-ar prilejui o călătorie minunată prin propriile amintiri…
Călătoria aceasta am făcut-o eu astăzi, aproape involuntar, când am citit despre faptul că între 1 și 9 iulie va avea loc cea de-a treia ediție a Marilor Serate Muzicale ale Bucureștiului, eveniment organizat de Primăria Municipiului București și Fundația Euterpe, în parteneriat cu Opera Comică pentru Copii, meditând la experiențele mele din trecut legate de muzică. Nu am fost niciodată o mare devoratoare de muzică într-un sens anume, însă m-am regăsit și mă regăsesc întotdeauna în anumite sonorități care-mi trezesc emoții adânc îngropate în suflet. Cea mai veche dintre ele este, cred, cea legată de pianul lui Clayderman… marele pian alb pe fundalul bleu ciel al unui disc de vinilin pe care l-am ascultat de nenumărate ori în copilăria mea. Balada pentru Adeline, urmată de Fur Elise sunt cele mai vechi amintiri muzicale ale copilăriei mele. De câte ori le ascult, zbor prin ani și mă fac copil în suflet, cu o emoție care îmi dă fiori. Mă visam, pe vremea aceea, balerină și uneori pianistă celebră. Biroul de lemn din camera mea se transforma de fiecare dată într-un pian imaginar, pe care-mi plimbam degetele în ritmul sunetelor magice pe care pickup-ul le împrăștia în camera mea de copil visător. Mutam acul de zeci de ori, ascultând la infinit aceeași melodie… Aproape că ajunsesem să știu fiecare acord care urma, fără să am idee despre note și portative.
Magiei pianului i-au luat locul mai târziu, în adolescență, alte sunete… Dacă pianul a fost, într-un sens anume, miracolul copilăriei mele, prin mijlocirea unui banal disc de vinilin ascultat la nesfârșit, chitara a fost, fără doar și poate, un soi de talisman al adolescenței mele. Am descoperit rând pe rând folkul, prin muzica maestrului Alifantis, apoi blues-ul prin solo-urile lui Gary Moore și, în cele din urmă, splendoarea acordurilor de chitară clasică. Mi s-au lipit atât de tare de suflet toate experiențele sonore cu și despre chitară, încât la 18 ani, când toți colegii mei își doreau petreceri de majorat și cadouri pe vremea aceea la modă, eu mi-am dorit… o chitară, pe care am și primit-o de altfel. A fost bucuria mea de adolescent, dar și o mare dezamăgire, căci, pe cât de fascinată am fost și am rămas de sunetele ei magice, pe atât de conștientă am devenit că ceea ce mă leagă pe mine de muzică nu e vreun talent special, ci doar sensibilitatea exacerbată în destule momente, pe care muzica în diversele ei forme de manifestare, a deșteptat-o mereu în mine. Mi-ar fi plăcut să continui să cânt la chitară… Nu am făcut-o, decât pentru scurt timp, pentru că m-au acaparat între timp alte experiențe și m-am simțit mai în largul meu să-mi exprim trăirile prin cuvinte decât prin sunete. Asta nu m-a oprit totuși să descopăr, tot pe vremea aceea, starea inconfundabilă pe care ți-o poate crea un concert simfonic ori o operă, un fel de înălțare spirituală la care puțini au acces. Și pentru asta ar trebui să-i mulțumesc unei doamne dragi, al cărui chip se pierde în negura vremii, care m-a luat cu ea pentru prima la operă. Boema lui Puccini – fascinantă, acum, ca și atunci… Îmi amintesc perfect acea primă experiență muzicală cultă, ca să-i spun așa. Și o retrăiesc de fiecare dată când merg la operă. Tot în perioada aceea i-am descoperit pe Vivaldi, pe Mozart, pe Beethoven, pe Albinoni… Și, în paralel cu revelațiile acestea sonore, am căpătat gustul pentru celelalte genuri muzicale… De Leonard Cohen, m-am îndrăgostit iremediabil tot cam pe vremea aceea… Doamne, câte amintiri cu și despre muzică… Un univers întreg, învelit sonor în miracole fluide care fac să-mi vibreze sufletul.
V-ați gândit vreodată că momente esențiale din viețile noastre sunt însoțite, într-un fel aparte, de muzică? Dacă nu ați făcut-o încă, vă propun să faceți un scurt exercițiu de memorie voluntară la început și involuntară pe parcurs… Nu aveți nevoie decât de… muzică! Acasă, în mașină, în boxe, în căști… oriunde. Și pentru ca efectul să fie cu adevărat revelator, mergeți într-o sală de spectacol, la un concert, după ce ați lăsat acasă toate gândurile și preocupările cotidiene. Iar dacă vă aflați prin capitală între 1 și 9 iulie și oscilați în face vreo alegere sonoră, puteți combina exercițiul acesta cu un act cultural de excepție pe care Marile Serate Muzicale ale Bucureștiului vi le oferă în această perioadă. Programul îl găsiți pe pagina de Facebook a evenimentului, iar cu un simplu like dat paginii puteți obține în permanență informații cu privire la eveniment.
