O simt de câteva dimineți… în aburul jucăuș al cafelei, în parfumul ce-mi invadează bucătăria prin fereastra larg deschisă în zori de zi, în după-amiezele leneșe în care dorința de-a prelungi vacanța e înăbușită încet, dar sigur de neastâmpărul noilor începuturi, în repeziciunea cu care dispar filele din calendar și-n nostalgia ce mă-mpresoară cu fiecare pată de galben ițită răzleț printre frunze. Privesc cu jumătate de gând înapoi… la luni de vară devenite deja amintiri plămădite din călătorii fabuloase, din câteva cărți citite în tihnă, din milioane de clipe trăite frumos, într-un anotimp al bucuriilor simple la care visam de ani buni.
O simt altfel… prea devreme parcă și totuși fără-ndoielile de altădată, cu o liniște ce se insinuează treptat, de la o vreme, în tot ce fac. O fi înțelepciunea vârstei ori poate pur și simplu firescul netăgăduit al existenței. Cândva, toamnele mele erau sinonime cu dureri înăbușite, ivite din iluzii estivale, trăite haotic și repetate obsedant în scenarii melodramatice. Le privesc uneori peste umăr, cu nostalgia firească a omului obișnuit să trăiască totul la limită. De cele mai multe ori le las să-și facă jocul și să se zbenguie în melancolii efemere, de care mă descotorosesc odată cu desprinderea primelor frunze, nădăjduind în taină că de data asta va fi altfel.
Acum este. Altfel. Căci simt apropierea ei fără emoție intensă, doar cu un fel de curiozitate nevinovată, pe care nici măcar nu încerc să mi-o explic. Iar azi, mai mult decât în ultimele zile, simt că e aproape toamnă. O fi din cauză că azi cântă Alifantis la Iași? 🙂
Later edit: Alifantis e la București, nu la Iași… de fapt facem noi să fie și la Iași, căci boxele din mașină încă funcționează… clar, creierul meu e încă în vacanță… 🙂
Photo by Tudor Negruțu: Summer in Karya
Leave A Reply