Burgas – uriași din nisip și un port aproape pustiu

Burgas este a doua destinație pe care am trecut-o pe lista locurilor de vizitat de pe lângă Sveti Vlas. Numele îmi suna oarecum exotic, având mai degrabă sonorități hispanice decât slave, dar asta are legătură, probabil, cu faptul că îmi lipsesc vacanțele noastre lungi, îndelung planificate, în ținuturi îndepărtate. Nu-i rost de lamentații totuși, să ne mulțumim cu ce avem, zic, căci putea fi și mai puțin de atât sau chiar deloc.

Așa că într-o marți după-amiază am fost la Burgas. Nu ne-am propus nimic special și nici nu ne-am informat cine știe ce despre oraș. Știam că este cel mai mare din regiunea care poartă același nume, regiunea Burgas, că este al doilea port maritim al Bulgariei, după Varna și că este un oraș destul de aglomerat, cu peste 200 000 de locuitori. Pe parcursul celor 20 și ceva de kilometri (căci cam asta este distanța dintre Sveti Vlas și Burgas) am avut timp să caut totuși câte ceva pe Google, ca să avem măcar un reper al plimbării noastre. Singurul lucru care m-a atras era legat de Sand Fest – un festival de statui din nisip ce are loc în fiecare an la Burgas. Nu am reușit să îmi dau seama dacă festivalul are loc și în vara aceasta, dar cum tot nu aveam alte repere, ne-am fixat pe GPS locul cu pricina și ne-am încercat norocul.

N-a fost în zadar, căci se pare că festivalul se desfășoară și în 2020. E impropriu spus „festival”, căci, de fapt, este o expoziție tematică cu statui gigantice făcute din nisip, împrăștiate pe o suprafață relativ mică. Anul acesta tema a fost legată de animație, căci am putut admira personaje variate, de la Mașa și ursul sau Transformers, până la Familia Adams sau iepurele și lupul din „Nu, pogodi!”. Prețul unui bilet de vizitare este simbolic (undeva în jur de 10 ron).

N-am mers pe pontonul din Burgas, considerat unul dintre simbolurile orașului, pentru că nu sunt un mare fan al pontoanelor și pentru că am preferat să mergem în port, pe unde am hoinărit o vreme, admirând pescarii aliniați regulamentar, la distanță rezonabilă unul de altul și vapoarele odihnindu-se în bătaia razelor leneșe ale apusului. Parcările din port erau pustii, la fel și imensa esplanadă din fața terminalului. Câteva acorduri înfundate de muzică din anii ’90 ce veneau dinspre o terasă în formă de corabie umpleau timid spațiul acesta imens și gol. Paznicul de la intrare ne-a ridicat plictisit bariera la plecare fără să ne ia vreun ban, pentru că stătusem mai puțin de o oră. Oricum, în întreaga parcare erau mai puțin de 10 mașini, pe o suprafață pe care ar încăpea în mod normal peste 200 – 300 de autoturisme.

N-am mai avut răbdare să mergem spre centrul orașului, dar intuiția îmi spune că nu am pierdut mare lucru, iar informațiile pe care le-am căutat ulterior pe Google îmi confirmă că pot să dorm liniștită pentru că nu am ratat nimic spectaculos. Cina la Siena, care a devenit un obicei al sejurului nostru în Bulgaria, a încheiat o zi la fel de liniștită ca și cele anterioare. Nu știu dacă este doar vina pandemiei sau problema este de fapt locul în sine, dar încep să duc și mai tare dorul peregrinărilor aventuroase din anii trecuți… cu un an în urmă, pe vremea asta, hoinăream prin Hallstatt, iar acum doi ani ne răsfățam cu priveliștile Toscanei… Mi-e tare, tare dor de vremurile acelea și îmi e greu să accept că virusul ăsta nenorocit a schimbat iremediabil, printre altele, modul nostru de a călători.