Habar nu am ce titlu să pun notelor acestora, pe care le scriu în nori, la propriu, cu inima cât un purice și cu un nod în gât cât casa. Se întâmplă. E real. Diseară voi dormi într-un albergue, pe Camino Francez. Gândul ăsta, plus o mie de alte gânduri care mi se îmbulzesc în cap îmi fac inima să bată tare de tot. Și asta se întâmplă de azi noapte, de când am realizat brusc că eu astăzi aterizez direct în mijlocul lui El Camino…
În ultimele zile n-am prea avut răgaz să mă gândesc la asta și, de fapt, asta era și ideea, pentru că știam că în momentul în care intru în “starea de Camino” nimic n-o să mă mai poată ține atentă la altceva. Experiența întâlnirii cu oameni dragi și cu alți oameni noi la Bruxelles este întotdeauna suficient de acaparantă, încât să nu te poți gândi prea mult la altceva. Totuși, “semnele” au apărut în momente neprevăzute, amintindu-mi discret că Bruxelles este de data asta doar o oprire temporară… Scoica bine înfiptă în pavajul din Grande Place, restaurantul “Chez Leon”, statueta Sf. Roch, protectorul pelerinilor, din biserica Sainte Catherine… mici coincidențe care m-au făcut să tresar la gândul că sunt atât de aproape temporal de o nouă experiență Camino, foarte diferită de cea anterioară.
Apoi, deodată, s-a făcut dimineață: 29 iunie 2024 – ziua în care revin pe Camino de Santiago. N-am stare! Bruxelles e pustiu la 7 dimineața. O ultimă oprire în Place du Marché aux Herbes îmi aduce în suflet alte nostalgii, venite parcă dintr-o altă viață. De ce n-am rămas aici atunci? Las întrebarea asta în urmă, cu tot cu nostalgiile dintr-o altă viață pe care aș fi putut-o avea, dacă aș fi îndrăznit atunci, demult, să fiu un pic mai mult eu însămi. Nici nu mai contează. Eu azi plec din nou spre Camino. Gândul ăsta îmi dă o stare pe care n-o pot descrie în cuvinte. Nodul în gât se simte din ce în ce mai intens. Îmi trece prin cap gândul ăsta, fix așa cum îl scriu aici: nu rămân niciodată nicăieri, căci sunt de peste tot și de niciunde. Doamne ferește, ce-o fi în capul meu?! De parcă ar conta…
Ajung la aeroport mai repede decât mi-am propus, dar e bine, căci fac totul în tihnă și am timp să-mi domolesc bătăile inimii. Avionul va avea o întârziere de 20 de minute. Nesemnificativ. Beau cappuccino, mă gândesc deja la café con leche și tortilla. Îmi iau biletul de tren și mâinile îmi tremură. Chiar se întâmplă?! Eu în seara asta ajung acolo, din nou! Îmi vine să plâng. Le scriu lor, prietenilor mei dragi de pe Camino. Dar efectul e exponențial. În loc să mă liniștesc mă apucă plânsul de-a binelea. Elisa mă roagă să împărtășesc pe grup toată experiența mea. Marin e aproape de Gijon, pe Camino del Norte. Îi simt pe toți atât de aproape. Mi-e un dor nebun de ei toți. Aeroportul Zaventem e groaznic de aglomerat, dar eu n-am timp să mă consum pentru asta. Sunt deja în avion și-mi spun că o să fie bine; fix ca-n melodia de la Vama pe care am ascultat-o zilele astea în disperare.
Desprinderea de sol îmi dă o senzație de plutire pe care nu-mi amintesc s-o mai fi simțit la alte decolări. Cum o să fie? Și mai ales… cum o să fie fără ei cinci? Gândul ăsta îmi dă fiori și simt o frică inexplicabilă. Se spune că El Camino îți dă ce ai nevoie, în momentul potrivit și că de cele mai multe ori tu însuți habar nu ai despre ce este acea “nevoie”. Poate că voi afla în câteva ore ce-i cu toată furtuna asta de stări care mă copleșesc.
La Madrid am ajuns la timp, chiar dacă am plecat cu întârziere din Bruxelles. Am aproape trei ore până la trenul spre Sahagún, așa că las ritmul să vină de la sine. Metroul 8 până la Nuevos Ministerios, apoi 10 până la Principe Pio. Cred că era mai ieftin să merg cu trenul direct din terminalul T4, dar eram deja mai aproape de metrou. Next time. Am o oră de stat în gară. Bătăile inimii s-au mai domolit, însă tensiunea pe care o simt în tot corpul e aceeași. De ce fac asta? O fac pentru mine sau pentru ceilalți pelerini sau pentru oamenii care-i primesc pe aceștia cu brațele deschise? E câte puțin din toate. Cafeaua cu inifinitas sonritas de la chioșcul de pe peron e tare bună. Am, desigur, opțiunea con leche, dar o las pentru mâine dimineață. Trenul e tras deja la linia 4 – Madrid – Leon. Mă trec fiorii și zâmbesc la gândul că ieri mi-am luat din Bruxelles o rochie roșie…
Călătoria cu trenul personal până la Sahagún e fantastică. Am locul 155, în vagonul 4, Totul e perfect: măsuța, fereastra, priza funcțională de lângă scaun… iar peisajul e desprins parcă dintr-un film. Suntem aproape de Avila deja. Pete de verde dens acoperă ici și colo tabloul stâncos, aparent arid. Am lăsat în zare niște lanțuri de munți ascunși în ceață. E înnorat, dar chiar și așa mie tot îmi place. Domnul din fața mea studiază intens o carte care se numește 1936 preguntas y respuestas sobre la Guerra Civil. Își ia notițe cu pixul, într-un caiet mare. Taie, scrie pe deasupra, oftează din când în când. A scos între timp și un teanc gros de hârtii dactilografiate pe care face corecturi. E vizibil deranjat de plânsetele bebelușului pe care doi părinți tineri se chinuie să-l liniștească două scaune mai încolo. De cealaltă parte a culoarului călătorește împreună cu noi o familie cu două fetițe gemene, îmbrăcate identic, în roz. Sunt simpatice foc. Coboară la Avila. Una dintre ele îmi zâmbește ștrengar și îmi șoptește în treacăt: “Adios!”. Le văd apoi pe peron, unde îi așteaptă un bunic cu bască neagră. Îi îmbrățișează pe toți și-i pot vedea de aici din tren sclipirea din ochi și zâmbetul fericit – infinito sonrisas. În locul lor a urcat un tătic cu o fetiță isteață, care n-are deloc stare. Dintr-o cutie scoate tot felul de pietricele și îi explică tatălui câte ceva despre fiecare. Sunt așa simpatici amândoi. Aș putea să merg zile în șir cu trenul ăsta și nu m-aș plictisi. E o mică comunitate mâna asta de oameni, fiecare cu propria poveste, cu propria viață. Îmi trece prin cap că așa vor fi și pelerinii mei de la Santa Cruz. Din când în când în difuzor se aude cu ecou: “Tren con destino Leon… proxima parada…” Sunt momente în care tresar. Mai am mai puțin de două ore… Bătăile inimii o iau razna din nou. Priveliștea de pe geam îmi amintește de infinita Meseta.
Scriu, pentru că doar așa îmi pot calma emoția pe care o simt la gândul că în scurt timp voi fi practic pe Camino. Trenul șerpuiește acum alene prin câmpii care seamănă tot mai mult cu peisajele pe care le am întipărite pe retină de anul trecut. Au apărut la orizont și tufele cu flori galbene, parfumate, al căror nume nu-l știu nici azi.
Nu mai am răbdare și simt cum cuvintele mi se încâlcesc în minte. Îmi amintesc brusc de principiul de la care nu mă abat atunci când vine vorba de jurnalele mele de călătorie… între trăire și scris, cea dintâi are întotdeauna prioritate. Gândul îmi este însă întrerupt brusc, la fel ca și răsuflarea: Proxima parada – Sahagún. (va urma)
Leave A Reply