Îmi amintesc vag momentul când am decis: eu plec din nou, pe același Camino. Era decembrie, cu puțin timp înainte de Crăciun, după zbuciumul inevitabil al toamnei, pe care în 2025 am simțit-o diferit decât în toți anii din urmă. Am ezitat. Ce te oprește să pleci? Chiar așa, ce mă oprește. Ce ne oprește să plecăm, atunci când simțim că unele chemări sunt imposibil de ignorat? Îți iau biletele acum, haide, uite, se potivește perfect, e și vacanță atunci, numai bune te întorci de Paști. Liniște. Apoi, m-am lăsat în voia lui „ce-o fi o fi”.
Mi se părea stranie dorința asta subită de a mă întoarce pe Camino Portughez. Nici nu știu dacă era dor sau mai degrabă un sentiment de vinovăție că nu i-am dat acestui Camino o șansă la final de iunie, când l-am parcurs chinuit, în 12 zile, pe o căldură cumplită, cu gândul la Camino Francez al meu, despre care am realizat între timp că va rămâne the one and only… Așa că am acceptat ideea fără prea multă analiză. Am luat biletele. M-am trezit vreo câteva dimineți cu gândul ăsta – Doamne, eu chiar plec iar pe același Camino?! – apoi m-am liniștit.
La început de 2026 aproape că și uitasem de bilete și de tot. Știam doar că n-am cum să-mi fac planuri de vacanță, pentru că deja le am făcute. Apoi, la final de ianuarie, s-a declanșat totul.
Alinierea planetelor a început cu un mesaj în spaniolă trimis pe un site… Era 28 ianuarie, noaptea târziu… iar aici voi face un artificiu diaristic și nu voi continua să spun decât că din seara aceea, al treilea Camino a devenit o realitate cu totul diferită de ce mi-aș fi putut imagina… pentru că avea să aibă un final de poveste, la care am visat în următoarele două luni. Dar voi reveni la sentimentul acesta. Acum, când scriu, sunt acasă, la Iași, și-mi derulez în minte pentru a nu știu câta oară tot filmul de dinainte de 8 aprilie. Și încă mi se pare ireal.
Revin la Camino. Am decis încă din decembrie că voi merge fix pe același traseu, Camino portughez central, într-o încercare de recuperare a frumuseții ratate în multe momente anul trecut. Singura schimbare pe care o aveam în minte era că aș putea ca după Pontevedra să o iau pe varianta spirituală. Dar asta rămânea de văzut, în funcție de timp, căci pentru prima dată mi-am luat bilete de avion dus-întors. Mi-a trecut de la început prin minte că aș putea sări două trei etape ca să pot să fac varianta spirituală. Mi-am tot repetat, involuntar, că va fi un pelerinaj autentic din toate punctele de vedere. Habar nu aveam însă în ce avea să se transforme acest al treilea Camino și cum mă va purta, în final tot acolo, în mijlocul primului meu Camino, din 2023.
Așadar, al treilea Camino. De data asta fără social media, fără prea mult zgomot, fără nimic. Doar eu și Camino. Am decis asta din momentul în care am luat biletele de avion și nu am spus nimănui că voi pleca decât dacă și când a fost nevoie. M-am întrebat de câteva ori în tot răstimpul scurs până la plecare, de ce nu am ales să refac o bucată de Camino Francez. Nu, nu, nu… acolo e multă nostalgie, de care nu mă vindec în veci. Simt încă frica stupidă că aș putea pierde magia aceea incredibilă pe care eu nu am mai simțit-o așa intens niciodată, în niciun alt loc. Așa că nu, clar, nu aș mai putea să merg încă o dată pe Camino Francez, nici măcar pentru câteva zile. Mă trec fiorii și acum, când scriu, la gândul că aș boci zilnic probabil, din Pirinei până la Santiago de Compostella și m-aș afunda în trecut. Gânduri…
Camino Portughez e frumos. Nu mă leagă de el decât câteva amintiri de locuri sau de oameni cu care însă nu m-am conectat îndeajuns de profund ca să prindă rădăcini în memora mea afectivă; nostalgia e suportabilă. Iar acum, după ce l-am parcurs din nou în 2026, a căpătat o importanță cu totul aparte, pentru că de acum înainte va fi „acel Camino” la finalul căruia… Dar să nu dăm spoilere, cum spun copiii. Cum spuneam, mi-am propus de când am plecat, să nu postez fotografii, să nu scriu nimic pe blog „în timp real”. Asta mi-a dat o libertate fantastică de a trăi intens fiecare clipă și de a scrie haotic, în notițe și ciorne, fix atunci când am simțit nevoia să o fac; fără artificii de stil, fără corectură, fără nimic. Anticalofilie totală. Știam că la întoarcere voi așeza frumos totul aici, în vizuina mea virtuală de retrăit în cuvinte, dar nu mi-am dat un timp anume în care să se întâmple asta. Azi a venit de la sine. Am dat peste rândurile scrise într-o zi de luni aici, în toamna aceea fabuloasă, prima de după Camino, în care „And now… what?” a devenit laitmotivul dimineților mele. Am citit cu un nod în gât rândurile alea scrise a doua zi după evenimentul pe care l-am organizat în jurul expoziției de fotografie #SimplyCamino și mi-a trecut prin cap că uite, întrebarea aceea abia acum are răspuns; acum, după acest al treilea Camino pe care l-am parcurs la pas, complet dferit de cum mi l-am imaginat cu 4 luni în urmă.
Dau timpul înapoi și rememorez. Final de martie 2026. Încă două zile și nici măcar nu mi-am făcut rucsacul. O exuberanță ireal de intensă. Și tot ce avea să urmeze… Paris Beauvais… Porto… Santiago de Compostela și… inevitabil, la final, León și Sahagún. (va urma)
You might also like
Leave A Reply