Ziua 7 – Vilanova de Arousa – Padrón

Dimineață m-am trezit devreme, era foială în albergue. Ela a plecat mai devreme, avea barcă la 7:30, la fel ca alți pelerini, care au ieșit cam la aceeași oră. Eu am la 8:00, așa că nu mă grăbesc. Oricum e încă întuneric. Înainte să ies din albergue mă întâlnesc cu hospitalero de la albergue din Barrantes. Aparent tot el se ocupă și aici de pelerini. Cred că mirarea mea a luat forma unei expresii faciale inedite,  căci mi-a zâmbit, amuzat. Ne-am salutat și am plecat mai departe, spre port. Am ajuns la timp pentru îmbarcare. E groaznic de frig și barca nu e acoperită. Acum înțeleg de ce am primit ieri mesaj de la compania de la care am cumpărat biletul să mă îmbrac adecvat. 

Îmbarcarea e rapidă. Sunt două bărci mici, cu care probabil vara e o plăcere să mergi. Acum însă cred că va fi o experiență extremă. Rui a ajuns și ea. Urcăm în aceeași barcă. Drumul până la Padron durează aproximativ o oră, dar am sentimentul că e cel mai lung drum din viața mea. Barca are viteză mare, așa că simțim vântul în toți porii. Domnul care o conduce ne dă explicații despre traseu. La început e interesant, căci încetinește ca să putem admira obiectivele despre care ne povestește, dar pe măsură ce ne apropiem de finalul călătoriei tot ce ne dorim e să ajungem mai repede la destinație. Vorbesc la plural, căci se citește pe chipul celorlalți pelerini că asta e dorința unanimă.

Drumul cu barca de la Vilanova de Arousa la Padron este unul dintre reperele  variantei spirituale. Se spune că acesta este drumul pe care a fost transportat trupul Apostolului Santiago spre Santiago de Compostela. Via Crucis a fost inaugurat în 1969 pentru a omagia acest drum, singurul Via Cruciș maritim din lume, numit și Traslatio. Drumul este marcat prin 17 cruci din piatră ce pot fi văzute de-a lungul traseului cu barca.

Mai mult decât explicațiile despre Via Crucis mă atrag cele referitoare la fermele de midii printre care trecem cu barca. Instalațiile sunt făcute din lemn de eucalipt, rezistent la apă și sunt mici afaceri de familie. Ghidul nostru ne explică faptul că e nevoie de un an și jumătate ca o scoică să crească în fermă. Caril este unul dintre orașele faimoase pentru culturile de scoici. Parcelele sunt bine delimitate până aproape de mal. Mai aflăm și despre Isla de Cortegada, care este cea ma mică din zonă, dar  cea mai diversă în ceea ce privește flora. Sunt peste 700 de specii de plante care cresc aici. Îl credem pe cuvânt pe ghid, chiar dacă mare lucru nu putem vedea. Insula aparține de parcul național Insulele Atlantice Galicia.

Spre finalul călătoriei admirăm locul în care râul Ulla separă provincia Pontevedra de A Coruna, apoi turnurile vikinge, devenite simbol al unui festival care are loc la Pontecesures în fiecare an, în prima duminică din august. Trecem pe lângă o barcă mai mare, care se deplasează mai lent, dar  măcar e acoperită. Cred că e cea pe care a luat-o Ela. Regret că nu m-am informat mai bine. N-aș fi fost traumatizată de frigul groaznic pe care îl îndur. Nu dau sfaturi de obicei, mai ales când vine vorba de Camino, dar de data asta simt nevoia să o fac: dacă luați barca spre Padron dimineața, în aprilie și nu vă grăbiți foarte tare, luați o barcă mai lentă și acoperită. Îmi veți mulțumi.

Ajungem în sfârșit la Pontecesures și noi, zgribulite de frig. Pe barca noastră suntem numai femei. Nu că asta ar avea vreo importanță, dar orice detaliu care mă face să uit de frig e binevenit. Tot ce vreau e ceva fierbinte. Nu știu ce să fac… să plec mai departe spre Santiago? Să rămân în Padron, care e la vreo 2 kilometri, peste râu? Habar nu am. Tot ce știu e că mi-e frig și că vreau o cafea. Rui e hotărâtă să ajungă azi la Santiago, dar stăm împreună la o cafea. Nu știu dacă ne vom mai revedea. Avem numerele de telefon, pentru orice eventualitate, așa că ne luăm la revedere, căci până Santiago are destul drum de parcurs.

Am rămas o vreme în cafenea. M-am gândit la tot felul de lucruri, de la sensul călătoriei mele la unde dorm azi. Habar nu am ce să fac și incertitudinea asta îmi dă un fel de angoasă. E deja târziu și trebuie să iau o decizie. Îmi propun să fac asta în drum spre Padron. Dar nu o fac. Amân, parcă intenționat, să ajung la Padron. Mă opresc să privesc o procesiune religioasă matinală. E vinerea mare. Peste tot e aglomerat. Apoi, după ce trec podul, mă opresc pentru o ștampilă cu ceară picurată pusă de un bunic, înconjurat de nepoți, care vând dulciuri făcute în casă. Bunica îi privește cu drag, iar eu mă bucur de simplitate și de frumusețe și de felia de chec.

Recunosc deja peisajul. La Padron drumurile se intersectează. Îmi amintesc cât de aglomerat era anul trecut orașul și mă apucă panica. Realizez că și acum va fi cam la fel, căci azi e vinerea mare. Nu știu încă dacă voi merge mai departe sau nu azi. Primul impuls e să intru în biserica Santiago Apostol, în care am intrat și anul trecut. Intru. E slujbă. Nici nu știu cât e ceasul. Îmi vine să plâng. De ce? Parcă ai nevoie de motiv ca să plângi când intri într-o biserică… Nu sunt pregătită să ajung azi la Santiago. Așa că decid să rămân la Padron. Si nu doar că rămân, dar cred că mâine voi lua trenul. Cu cât mă apropii mai mult de data de 8 aprilie, devin mai nerăbdătoare… Știu, mai e până atunci, dar nici mult nu mai este.

Padron e aglomerat, dar am șanse să prind un loc la municipal. Mă duc să văd cum arată albergue măcar, căci e foarte aproape de biserică. E 12:30 și deja e coadă. Așa că mai bine stau aici, căci în altă parte nu mai am șanse să prind vreun loc oricum. Albergue se deschide la 13:00 și un pat costă 10 euro. Se umple imediat. Mă bucur că am decis să rămân. Am o zi întreagă doareu cu mine și cu locul ăsta care e mai mult decât i-am dat eu șanse să fie.

N-am niciun plan, dar poate că tocmai asta e frumusețea. Mă duc să văd Capela Santiaguino, despre care am citit câte ceva în ghidul meu din Kindle. Drumul până la capelă e splendid. Urc scări din piatră, pe lângă zisuri cu glicină mov care atârnă pe alocuri și-mi amintește de Portugalia, unde era plin de glicină și de cale albe. Pe măsură ce urc, peisajul mă farmecă. Sus e verde totul și capela de piatră, în mijlocul verdelui pare ireală. E acolo un grup de pelerini, dar pleacă și se face liniște. Mă plimb fără țintă, citesc câte ceva pe panoul cu informații. Deodată aud un salut despre care-mi dau seama că e pentru mine: „Buongiorno! Hello! Are you a pilgrim?” „Hola! Yes, I am, and you?” M-am trezit că răspund din senin, fără să realizez că nici măcar nu-l vedeam ca lumea pe omul tolănit în iarbă, care tocmai se ridicase. Fac cunoștință cu Alessandro, așa se numește, un pelerin italian, dornic de conversație. Îmi spune că are cazare la Convento franciscan Habron, pe care îmi recomandă să-l vizitez. 

L-am lăsat pe Alessandro să viseze în continuare în iarbă la căutarea sinelui. Am coborât scările și am luat-o agale spre un parc care se numește Jardin botanico y artistico. Dar până la artă mi-e foame – cartofi prăjiți cu bacon și bere. Da, știu, sună într-un mare fel, dar, Doamne, ce buni au fost! Grădina cu plante și artă e un parc minuscul cu arbuști înfloriți și câteva statui. E tare plăcut. Cred că am stat aproape un ceas întinsă pe o bancă. Nu eram singura. Arta de a te uita la cer. Mi-am amintit cum mă uitam la nori când eram mică, pe banca de lângă fântâna de la Țigulea. Ce dor mi-e de bunici… de cireșe, de albine, de pădure, de toată inocența copilăriei…

În tăcerea pașilor de pe Camino ori în foșnetul frunzelor din coroana arborelui prin care privești cerul descoperi lucruri despre tine… Și începi să înțelegi sensul. Uite, eu… azi… și toată angoasa de a rămâne sau nu la Padron… am descoperit că simt totul mult mai intens decât majoritatea oamenilor, că fiecare amintire din trecut e vie în mine mai mult decât aș fi crezut și sunt un munte de emoții adunate în timp… am descoperit că pot mai mult decât cred că pot și că oricât de greu ar fi orice… viața e tare faină… oricât de clișeic sună. Cred că mie o să îmi fie tare greu să îmbătrânesc… pentru că oricât de naiv sună, nu realizez ce vârstă am… cred că cel mai mult îmi place că am descoperit că îmi place de mine așa cum sunt. Poate că de asta a trebuit azi să rămân aici…

După toată escapada asta filozofică m-am dus la Casa Rosalia, care e peste linia ferată. Rosalia de Castro este o poetă galeză importantă, venerată în toată Galicia, pentru ceea ce a scris și pentru implicarea ei în promovarea culturii galeze. Mi-a făcut bine incursiunea asta culturală, urmată de o cafea și o limonadă la una dintre cele două cafenele de lângă gară. La întoarcere, orașul e arhiplin. Parcul de distracții e foarte animat, dar e o gălăgie care nu mă deranjează. Oamenii sunt veseli, e soare, e cald. Forfota se mai domolește pe măsură ce mă apropii de biserică, dar piațeta din fața ei e plină de terase cu mese pline și ele de pelerini, de turiști, de localnici. 

Intru din nou la Santiago Apostol, unde slujba e în plină desfășurare, apoi ies și aștept să înceapă procesiunea; stau pe una dintre treptele de la intrare și mă uit la oameni. Și-n zumzetul care plutește în aer se face deodată liniște. Un mesaj primit pe grupul de donatori pentru întoarcerea acasă a lui Paul Garland îmi face inima să tresară. Nu știu dacă am povestit vreodată aici despre Paul. Lui îi datorez experiența mea de voluntar la Sahagún. Paul a locuit mai bine de 10 ani pe Camino, iar zilele acestea se întoarce în UK, după o perioadă grea, cu probleme de sănătate, în care nu am mai știut nimic de el. Paul e unul din oamenii aceia rari pe care viața ți-i scoate în cale ca să îți schimbe destinul. Mesajul de pe grupul de donatori m-a emoționat teribil. Paul a vizitat azi câteva locuri dragi de pe Camino ca să își ia rămas bun, înainte să plece spre Anglia. Printre ele – Albergue Santa Cruz de la Sahagún. Ce păcat că n-am reușit să ne intersectăm… M-a apucat plânsul. Îi datorez cumva omului ăstuia faptul că m-am îndrăgostit de Sahagún și că în curând acolo va fi pentru mine… acasă. 

Am stat pe trepte mult… până când a ieșit lumea din biserică. A început procesiunea. M-am îndreptat și eu spre albergue, cu gândurile răvășite de ziua asta atât de frumoasă. Adorm cu gândul la mâine: sunt un pelerin ipocrit dacă iau trenul ca să ajung mai repede la Santiago? Nu.  (va urma)