Ziua 2 – Vairão – Barcelos

M-am trezit cu noaptea în cap. E frig, dar e bine. Știu că peste zi va fi splendid. Am dormit mult și m-am odihnit bine, chiar așa, cu frig. Cred că am început să mă împrietenesc cu sacul de dormit. Mi-am pregătit rucsacul în tihnă, am băut o cafea fierbinte în bucătărie și am socializat un pic cu Maria, voluntara de dimineață, care mi-a spus că a făcut și ea o bucată din Camino Frances și că sora ei locuiește în Ponferrada. Încerc să-mi amintesc de Ponferrada. Memoria mi se activează instant. Mă inundă imagini și senzații plăcute. E un fel de căldură care-mi învăluie corpul și inima începe să-mi bată puternic. Am trecut prin Ponferrada în ziua în care am mers de la Molinaseca la Cacabelos, unde am dormit în același albergue eu, Elio, Elisa, Jose și Marin. Camino Francez. The one and only. Încerc să nu mă las copleșită de amintiri.

Plecarea de la Vairão îmi amintește de cea de anul trecut. E o dimineață splendidă, e răcoare și lumina scaldă drumul pietruit într-o nuanță aurie. Se aud păsări, gândurile îmi zburdă hai hui. Doamne, câtă frumusețe simplă! Recunosc multe locuri și sentimentul e același. E ceva ludic în încercarea asta de a mă pune la întrecere cu memoria. N-a trecut nici măcar un an de când nu am mai fost pe aici. Recunosc fiecare bucățică de drum, ba chiar mă uit după detalii pe care le-am reținut involuntar anul trecut. Mi se amestecă toate în minte, într-un joc inocent al memoriei. De ce am venit eu oare, din nou, pe acest Camino. Totul mi se pare o infinită joacă. Da. Rio Ave e la fel de maiestuos. Scăldat în soare și în zumzetul vioi al dimineții. Podul Zamoira pare și de data aceasta pictat peste râu. Lipsesc rațele. Doar una, solitară, rătăcește pe râu. Tare frumoasă e zona asta de pe Camino Portughez. 

Merg mai departe, mânată de un entuziasm pe care nici nu-l înțeleg. Mă simt odihnită și gata să cuceresc drumul. Azi merg până la Barcelos. Îmi amintesc că anul trecut aveam același plan, dar după prima zi știam deja că va fi foarte cald și mă pregăteam sufletește să mă opresc mai devreme. Sao Pedro de Rates era prima variantă atunci. Acum mi-am propus să ajung la Barcelos. Și dacă reușesc, probabil va fi ultima zi în Portugalia, pentru că am studiat un pic rutele cu trenul. Ca să ajung la Santiago sâmbăta viitoare trebuie să iau niște decizii.

Nu știu când am ajuns la Arcos. Timpul trece parcă prea repede și kilometrii la fel. Biserica din Arcos e deschisă, prind slujba de duminică, e tare frumos, chiar dacă nu pricep nimic din ce spune preotul. Dacă stau bine să mă gândesc e prima dată când aud o slujbă în portugheză. Imediat după biserică este o cafenea simplă, dar care mi-a plăcut mult anul trecut – cafe Barbosa. Mă opresc și acum și-mi amintesc ce mi-a plăcut : culoarea locală și simplitatea. La una dintre mese, doi bătrâni citesc ziarele și discută. Tabloul e pitoresc. Aș mai sta încă vreo jumate de oră, dar dacă vreau să ajung la Barcelos azi, trebuie să mă grăbesc un pic. De fapt, trebuie să mărturisesc, mai mult decât să ajung la Barcelos, îmi doresc să prind deschis restaurantul lui Antonio, de la Pedra Furada. Am povestit anul trecut despre el, aici. 

Timpul trece repede. Pe stâlpi încep să identific afișe micuțe cu Camino Lovers și al lor „Buen Camino Peregrino”. Îmi amintesc involuntar de Oliver și de Dominique, de seara la Leon, apoi de regăsirea de acum doi ani la Sahagun. Din nou, melancolie… N-o las să mă copleșească. Cumva am învățat s-o stăpânesc atunci când își face de cap. Cu gândurile astea am ajuns la Sao Pedro de Rates mai devreme decât preconizasem. 

Sao Pedro de Rates îmi pare identic. Îmi vine să râd la gândul ăsta care-mi trece prin cap. Normal că e identic… același drum, aceleași ziduri, aceeași liniște de amiază… Doar că acum căldura este suportabilă. Îmi amintesc că anul trecut voiam să mă opresc aici, să rup în două etapa. Doar că albergue municipal era închis și ar fi trebuit să mai aștept vreo oră ca să se deschidă, așa că după ce am poposit o vreme într-o biserică micuță, am mers mai departe, până am simțit că nu mai pot continua. M-am oprit și acum în aceeași biserică. Liniște. Am stat o vreme, fără să mă uit la ceas. Până la Pedra Furada nu mai este chiar mult, îmi fac socoteala și știu că o să ajung.

Parcarea restaurantului e plină. Totuși, în interior nu e aproape nimeni. Aceeași muzică fado, vocea lui Helder Moutinho și sentimentul că intri în altă lume. Antonio e neschimbat. Doamne, e un personaj omul ăsta! Mă salută și-mi spune că îi este familiar chipul meu, își amintește că sunt profesoară și vin din România. E fenomenal! Îi povestesc cum am ajuns să merg din nou pe același Camino la mai puțin de un an de când am trecut pe aici. Nimic nu pare să îl surprindă. Îi arăt textul pus pe blog anul trecut și mă roagă să îi scriu numele blogului. Masa e delicioasă – același meniu de pelerin, la 10 euro, cu două feluri de mâncare și un pahar de vino verde. Își amintește până și detaliul acesta, că anul trecut mi-a recomandat vino verde și mi-a plăcut. În restaurant mai sunt un mexican și doi americani, tată și fiu. Cei patru tineri care au plecat din Vairão ajung și ei la un moment dat. Nu mănâncă, dar Antonio le pune cu drag ștampile pe pașapoartele de pelerini. Nu-mi vine să mai plec de aici, dar până la Barcelos mai am cel puțin 10 kilometri, așa că ar trebui să mă pun în mișcare. Mă duc să plătesc în încăperea cealaltă, din spate, căci doar acolo semnalul e bun. Mă izbește atmosfera total diferită. E plin de lume și de arome care se împletesc sintestezic cu clinchete de pahare și cu muzica tacâmurilor. Restaurantul din spate e tot al lui Antonio. Nu știu ce-l face diferit de cel din față, dar e plin de localnici care mănâncă prânzul. Acum înțeleg de ce parcarea e plină. Mă despart de Antonio cu zâmbetul pe buze, după ce facem o nouă fotografie, pe care o voi pune la colecția mea cu oameni speciali de pe Camino.

Am plecat de la Pedra Furada cu inima plină de bucurie. Din nou și din nou îmi îmi confirm sentimentul că de fapt Camino nu e despre kilometri și despre locuri, ci e despre oameni. Antonio e cel mai frumos om pe care eu l-am întâlnit pe Camino Portughez. El și povestea lui minunată. O viață de om trăită cu pasiune și cu drag de oameni și de mâncare bine gătită. O minunăție de om! La vreo jumătate de oră de mers, îmi dau seama că am uitat să îmi ștampilez pașaportul la restaurant. Am un impuls să mă întorc, dar mă opresc. Ce-mi trebuie ștampilă, când am încă aroma mâncării gătite de Antonio și amintirea (da, deja e amintire) unei ore petrecute cu sens în locul acesta minunat?!

Simt cum mă cuprinde moleșeala. De data asta nu e neapărat de la căldură, ci mai degrabă de la oboseală. Pedra Furada a fost, clar obiectivul zilei, așa că odată atins, atenția mea la detalii se lenevește. Trec aproape nepăsătoare pe lângă borna care arată că mai sunt 200 de kilometri până la Santiago, în timp ce alți pelerini se pozează de zor lângă ea. Trec aproape instinctiv prin următoarele sătuce. Îmi amintesc de Carvalhal, de toboșarii de anul trecut, cu care m-am pozat, de copacul de dinainte de pod, unde erau agățate scoici cu mesaje frumoase și o ștampilă pentru pelerini (acum au dispărut și ștampila și scoicile), de banca cu spătar în formă de săgeată galbenă…

Ajung frântă de oboseală în Barcelos, unde centrul e plin de oameni care cântă și dansează. Piața, care anul trecut era plină de fructe, acum e împânzită de tot felul de mărfuri. Pare a fi un târg de obiecte vechi. Nu mai vizitez nimic, oricum e târziu și nu am șanse să mai găsesc nimic deschis la ora asta. Rețin totuși Muzeul de ceramică, la care m-aș fi oprit dacă aș fi avut ceva mai mult timp până să se închidă și el.

Mi-am luat o cazare chiar lângă gară. Am decis ca mâine dimineață să iau primul tren până la Valença și de acolo să trec în Spania și să merg cât pot de mult. Ce mai Camino e și ăsta, nu? Să iei trenul în a treia zi… eu, care n-am pus piciorul în niciun mijloc de transport cât am fost pe Camino, nici prima dată, nici a doua oară. Ehe, Camino ăsta e special. Și e fix cum trebuie să fie, așa cu tren cu tot. Nu e despre kilometri parcurși pe jos. E despre altceva.

Vorbind de kilometri… 31,2 azi. Mult. Sunt obosită și flămândă și mi-e frig, dar mi-e prea lene să mai cobor și să mănânc pe undeva. Hotelul de lângă gară e curat, are apă caldă, iar pe hol are cafea și ceai. Luxul de pe lume! Nu-mi trebuie nimic mai mult. Îmi amintesc că am un pachet de tăieței prin rucsac, așa că cina mea constă într-o delicioasă supă cu tăieței în trei pahare de cafea. Îmi fac bagajul ca să fie totul pregătit pentru dimineață, fac baie, îmi usuc părul cu un uscător găsit prin dulapul de pe hol și mă bag în pat sub două pături. A fost o zi minunată și sunt recunoscătoare pentru ea. Închid ochii și visez. (va urma)