Ziua 8 – Padrón – Santiago de Compostela

E dimineață și e târziu. Plec aproape ultima din albergue, după foiala matinală. Afară e destul de rece, dar e frumos. Străzile sunt pustii și răcoarea dimineții mă forțează să-mi așez gândurile în ordine. Încerc să găsesc o cafenea deschisă, căci mai am vreo două ore până la primul tren. Cafeteria La Bambola e unul dintre puținele locuri deschide atât de dimineață. E plin înăuntru. Atmosferă diversă. Pe ecranele de pe pereți rulează știri cu imagini despre procesiunile din Semana Santa, în colț sunt câteva mașini de jocuri de noroc, pe pereți steaguri. E o agitație moderată și un zumzet potolit de voci matinale.

Hainele modifică sensurile sau cel puțin modifică nuanțele. Îmi tot sună ipoteza asta în minte. Hainele de pelerin nu modifică nimic, nici sensuri, nici nuanțe. Uneori, pe peronul unei gări devii mai profund decât crezi că poți fi. O gară pustie, mică, în care timpul s-a oprit în loc. Am stat aproape un ceas în gara din Padron. Am scris, am plâns… La început am fost singură, apoi au venit și alți călători, unii pelerini, alții turiști sau, cine știe… Drumul cu trenul până la Santiago e rapid, nu apuc să fac mare lucru. Îmi fac doar rezervarea pentru mâine la Leon, căci, da, Camino al meu nu se termină la Santiago de Compostela.
Cobor în gară aproape instinctiv și mă îndrept spre catedrală, fără să am nevoie de hartă sau de semne de Camino. Le văd totuși, tot instinctiv. Le văd, apoi le pierd, apoi nici nu le mai caut. Anul trecut am intrat în piața Obradoiro din partea opusă celebrului tunel în care răsună cimpoiul. De fapt nici nu m-am dus direct în piață, ci am verificat mai întâi dacă lacătul nostru e tot acolo. De data asta intru cum se cuvine, prin tunel, cu cimpoi, cu tot. Mă trec fiorii, la fel ca atunci, demult. Dar nu e la fel. Simt că mă copleșesc un milion de emoții, dar toate vin din trecut. În prezent e doar pace fantastică pe care o simt în suflet.
Piața Obradoiro e super aglomerată. Plâng, fac poze, mă uit minute în șir la catedrală. Doamne, cum mai e și viața asta… Alergi atâta vreme, te zbați, cauți sensuri…când de fapt totul e atât de simplu… atât de simplu… un necunoscut se oferă să îmi facă o poză artistică cu catedrala. Îmi spune că e la al șaselea Camino și că știe cum e cu pozele… Mă amuză expertiza lui, dar îi mulțumesc și mă aleg cu câteva fotografii frumoase.

E foarte foarte aglomerat. E sâmbăta Paștelui catolic. Diseară plănuiesc să merg și eu la slujba de înviere – Vigilia Pascual. Dar deocamdată mă bucur de ziua asta minunată. Și deodată o zăresc pe Ela. E bine. Chipul îi este scăldat de zâmbet. Ne îmbrățișăm și ne propunem să ne vedem spre seară. Înainte să mă duc să las rucsacul la depozit mă duc să verific lacătul de pe Rua do Franco. E acolo, Doamne, ce bucurie! De trei ani, e acolo. Mi-e dor de ei toți…

Cazarea mea e fix în clădirea cu lacătul, la Cela Barbantes, așa că îmi încerc norocul și… se pare că e ziua mea norocoasă, căci camera mea e libera și pot deja să mă cazez. Geamul camerei mele dă spre stradă. Stâlpul cu lacătul e chiar sub balcon și pot să văd balconul de la Libredon, de unde am cântat cu Elisa Bella ciao. Mi-e tare dor de ei toți. Santiago e foarte aglomerat, dar e pustiu fără prietenii mei dragi.
Am o după-amiază întreagă să mă bucur de Santiago. Nu vreau mai mult. Nu pot. Dorul e prea mare și fiecare pas pe care îl fac în jurul catedralei mă duce cu gândul la ei… Elisa, Elio, Clara, Marin și Jose. Parcă a fost ieri… când au trecut trei ani? Mi-am lăsat bagajul în cameră și am luat-o la pas pe străduțele aglomerate. Am vizitat catedrala și mormântul, l-am îmbrățișat pe apostol, m-am bucurat de privilegiul de a fi din nou aici, în locul ăsta miraculos. Apoi am vizitat palatul Fonseca, unde de data aceasta este o expoziție fabuloasă de camelii aduse din toată Spania. E o explozie de culoare.

La ieșirea din Palacio Fonseca m-am întâlnit cu Rui. Ce bucurie! Nu știu dacă ne vom mai revedea, dar mă bucur tare mult că am cunoscut-o pe fata asta minunată. E unul dintre oamenii care-mi râmând în suflet de pe acest Camino foarte scurt. Ea și Ela. După întâlnirea cu Rui am luat-o spre parc, unde, am văzut, în sfârșit, celebrele Marii, cele două surori ale căror statui dau culoare parcului. Nu-mi explic cum de le-am ratat în peregrinările mele anterioare prin Santiago. La întoarcerea din parc m-am întâlnit și cu germanul Roman, cel care nu a luat barca, ci a mers pe jos de la Vilanova de Arousa. E uimitor cum în mulțimea asta pestriță, te întâlnești cu oamenii drumului. Așa s-a întâmplat de fiecare dată. Întâlnirile acestea au fost întotdeauna fără premeditare. Înainte să urc în cameră am mâncat caracatiță cu pimientos de Padron la unul dintre restaurantele de pe Rua do Franco. Un deliciu!

Apoi, spre seară, am coborât din nou și m-am plimbat până la începerea slujbei. Vigilia Pascual e impresionantă în catedrala din Santiago de Compostela. Deși nu sunt catolică, am trăit intens toate momentele de pe parcursul slujbei, fără să înțeleg exact sensul. Dar poate că nici nu trebuie să înțelegem întotdeauna sensuri…să le căutăm… Unele sensul nu se înțeleg, se trăiesc pur și simplu. Slujba s-a încheiat imediat după miezul nopții, când toată lumea a mers liniștită spre casă. Am mers și eu, fără grabă și cu un sentiment fantastic de liniște interioară.

Am adormit greu, în forfota plăcută a nopții de pe Rua do Franco, cu gândul la ce va urma. Mâine plec spre Léon. Al treilea Camino al meu nu se încheie la Santiago de data aceasta, căci popasul la Léon are o semnificație foarte importantă pentru tot ce va urma. Și va urma… povestea vieții mele. (va urma)