Diminețile la Sahagún încep negreșit cu ritmul pașilor de pelerini care-mi trec pe lângă fereastră. Înainte să mă trezească alarma, mă trezesc bătăile ritmice ale bețelor care punctează asfaltul. Ele îmi amintesc că sunt pe Camino (nu că aș putea să uit asta…).
Azi merge totul strună, la 8:30 am terminat deja tot ce aveam de făcut, așa că am timp de plimbare și de vizitat obiectivele din Sahagún. În 20 de minute fac turul orașului. E destul de cald deja, așa că mă îndrept spre oficiul de turism, care funcționează în aceeași clădire cu albergue municipal. Aflu de acolo că astăzi, 2 iulie, este sărbătoare mare în oraș și că va avea loc o procesiune. Este ziua în care, în 1688, a fost adusă în Sahagún La Divina Peregrina (Nuestra Senora del Refugio), celebra sculptură realizată de Luisa Roldan, cunoscută drept una dintre primele sculptorițe din Spania. Îmi fixez în minte procesiunea și îmi propun să ajung la Santuario de la Peregrina, care se află la câteva minute de Santa Cruz, pe o colină.
Astăzi sunt în tura de dimineață, așa că mă întorc în pas de plimbare la albergue. Ador liniștea acestui orășel în primele ore ale zilei. Chiar dacă anul trecut n-am zăbovit prea mult aici, îmi amintesc toate locurile prin care am trecut. Am clară în minte imaginea peretelui pictat al unei mici galerii de artă, pe care o refac acum, într-o fotografie nouă. Peste tot sunt semne care îmi amintesc că sunt pe Camino… pereți pictați, ornamente în formă de scoică…
La albergue e liniște. Mai am timp până la 12:30 să fac câte ceva prin cameră. Nu sunt nici azi prea mulți pelerini, însă îmi atrag atenția câțiva. Printre ei este și Monsieur Marcel, 78 de ani, din Biarritz, fost militar, comandant, care a lucrat în armată timp de 20 de ani, apoi încă 25 de ani în ministerul de interne, ca responsabil al diviziei pentru dezastre naturale și situații de urgență. Are un fiu care trăiește în Berlin, căci monsieur Marcel a fost căsătorit cu o nemțoaică. Omul ăsta e o carte vie. Are un milion de povești de spus. Și vorbește o franceză impecabilă. Ultimul pelerin pe care îl înregistrez se numește Jesus Angel Leon; un nume pe care nu ai cum să-l uiți prea ușor.
Azi e zi ușoară. Nu mi-am propus mare lucru, decât să vizitez El Santuario de la Peregrina după-amiază și să îmi fac timp să asist la Cafeaua pelerinului.
Vizita la Santuario de la Peregrina e o alegere bună. Pentru că este sărbătoare, astăzi intrarea este liberă. În mod obișnuit costă 3 euro. Biserica este situată, cum spuneam, pe o colină, a fost restaurată cu câțiva ani în urmă și adăpostește un muzeu foarte interesant. În 1260 a început aici construcția mănăstirii franciscane, însă locul are o bogată istorie anterioară. Pe unele dintre ziduri, la interior, sunt conservate elemente de arhitectură vechi de sute de ani. Muzeul adăpostește câteva sculpturi și exponate care au legătură cu Camino de Santiago. Există și o mumie și un sigiliu papal care au fost descoperite odată cu săpăturile arheologice din cadrul procesului de restaurare.
Cea mai populară este însă statuia Divina Peregrina sau La Imagen. Există o legendă foarte frumoasă despre această statuie, care spune că un pelerin vârstinc a reușit să ajungă la Santiago în ciuda ezitărilor și a momentelor de slăbiciune, pentru că în drumul său tot apărea o pelerină frumoasă a cărei imagine îi dădea curaj să continue. Ajuns la Santiago a căutat-o peste tot, dar nu a găsit-o, așa că s-a hotărât să o caute din nou pe Camino. Când a ajuns la Sahagún, la mănăstirea Franciscană și a văzut statuia din biserică a exclamat: “Es Ella, es la Divina Peregrina! Gracias mi Senora!”, apoi s-a stins din viață. De atunci, așa i-a rămas numele – La Divina Peregrina. De la doamna de la intrare am aflat că în Sahagún poți obține un certificat “Medio Camino” care atestă că ai parcurs jumătate din Camino Francez. Nu știu care sunt condițiile pentru a-l obține, dar știu că se eliberează de la oficiul de turism, unde am fost azi.
M-am întors la timp pentru Cafeaua Pelerinului. Astăzi o moderează părintele Daniel și particip și eu, cu cartonaș cu tot. Dariusz din Polonia alege o lumânare, pentru că, spune el, pe Camino e suficient să ai o lumânare în întuneric. Robert din Italia alege o ancoră, iar soția sa, Marta, un pod care îi aduce pe oamenii de o parte și de cealaltă împreună, la fel cum se întâmplă pe Camino. Un pelerin din Noua Zeelandă alege gardul, care pentru el semnifică o trecere. Părintele Daniel alege un cartonaș cu bocanci și ne spune că pe Camino sunt două feluri de oameni: cei care atunci când le
intră o pietricică în bocanci se opresc să o scoată și cei care merg mai departe și ignoră pietricica. Eu aleg clepsidra, care îmi amintește că pe Camino timpul are altă valoare și că aici am învățat să trăiesc în prezent.
La cina comună au venit puțini pelerini, dar este ok. Important este că cei care vin sunt dornici de conversație.
Procesiunea religioasă trece chiar prin față la Santa Cruz, așa că după cină mergem cu toții să o vedem. La Divina Peregrina, pe care am admirat-o azi în biserica de pe colină, e purtată de 4 femei cochete, pe umeri. E un întreg convoi, precedat de bărbați îmbrăcați în costume tradiționale, care cântă la diverse instrumente. După ce se opresc în fața Mănăstirii Santa Cruz fac cale întoarsă la Virgen Peregrina. Îmi iau telefonul din cameră și mă duc și eu sus, pe colină, pentru că pare a fi interesant ce se petrece acolo. De fapt, nu e chiar așa, dar nu-mi pare rău că m-am dus. La Divina Peregrina este așezată la locul ei, în biserică, iar lumea cântă cântece religioase. Afară apusul pictează cerul în culori fabuloase. De undeva din apropiere se aude muzică, într-un cu totul alt registru. And all the roads we have to walk are winding/ And all the lights that lead us there are blinding… And after all/ You’re my wonderwall…
În intersecție, chiar lângă sensul giratoriu, este un restaurant care se numește La Roldana. De acolo vine muzica. E plin de lume care bea bere și ascultă muzică live pentru toate gusturile. Am stat și eu preț de câteva minute ca să ascult. M-am îndreptat apoi spre albergue, pentru că e aproape 22:00. Nu vreau să abuzez de faptul că am cheile de la intrare, deși, recunosc, mi-ar fi plăcut mult să stau să ascult muzica în continuare. Nu pierd însă prea mult, pentru că dela fereastra mea se aude perfect tot mini-concertul care se termină pe la 23:30.
Nu știu când am adormit, ca de obicei, cu telefonul în mână, scriind note de jurnal… așa cum făceam anul trecut pe Camino. (va urma)
You might also like
Leave A Reply