Cum poți să fii atât de mult pe drumuri? Nu ți-e dor de cei dragi, de casă? Nu te simți vinovată că pleci așa hai-hui singură pe Camino sau în alte călătorii?
Ba da, firește că mi-e dor de casă și de cei dragi; firește că am momente în care simt și vinovăție; e parte din experiența călătoriei și asta. Iar întoarcerea acasă e mereu o bucurie, fără de care toată experiența în sine nu ar fi completă. Îmi amintesc mereu de ceea ce spune tata, cu umor, că rostul călătoriilor e să plecăm pentru a ne aminti cât de bine e acasă atunci când ne întoarcem. Pentru mine a călători e un mod de a cunoaște, de a simți, de a trăi. Dar oricât de mult mi-ar plăcea să fiu pe drumuri, ador sentimentul întoarcerii acasă. Da, știu, sună idealist așa… să adori să te întorci la rutina zilnică, la probleme, la realitate. Și de ce-o fi rău să fii idealist, la o adică?!
Întoarcerea de pe Camino Portughez a fost o necunoscută până la final. Cu o zi înainte să ajung la Santiago mi-am făcut planul de întoarcere, care a fost constrâns mult și de prețurile absolut aberante ale biletelor de avion care îmi ofereau alternativa de a zbura direct spre casă sau cu escală și apoi zbor spre Iași. Bilete care în mod normal nu costă mai mult de 60 – 70 de euro sunt acum aproape 300. Poate că ar fi trebuit să-mi rezerv de la început zbor de întoarcere, dar asta ar fi făcut ca totul să fie mult prea ancorat în previzibil, iar Camino nu este despre asta.
Iată-mă, deci, în drum spre casă, pe un traseu la care nu m-aș fi gândit vreodată că îl voi parcurge așa: Santiago de Compostella – Léon – Sahagún – Madrid – Roma și … Chișinău. În veci nu mi-am imaginat că voi ajunge de pe Camino la… Chișinău, dar Wizzair are felul lui special de a-mi face călătoriile memorabile. Prin Roma și Chișinău sunt doar în trecere, la drept vorbind, însă celelalte trei opriri sunt parte din întregul acestei experiențe, care mă ajută să fac tranziția spre realitatea de acasă.
Léon – San Francisco de Asis
Puteam să merg direct la Madrid cu trenul, dar mi-am dorit mult să trec din nou prin Sahagún, iar ca să ajung acolo, trebuie să schimb un tren în Léon. Am mai puțin de 2 ore de stat în orașul acesta în care mi-am lăsat o fărâmă de suflet și despre care am mai povestit aici, pe blog. De data aceasta tot ce mi-am dorit a fost să ajung la biserica San Francisco de Asis, un loc care pentru mine e magic. Eram convinsă că biserica este închisă între 13:00 și 17:00, așa că am mers cât am putut de repede de la gară spre ea. Am ajuns la 13:05 și eram convinsă că este deja închisă. Surpriză! Era încă deschisă. Iar înăuntru era plin de oameni, care asistau la slujbă. Ghici unde sunt? i-am scris lui Elio, căci dintre cei cinci prieteni el e singurul cu care mă știam deja la Léon. Aici am petrecut clipe de neuitat cu Oliver, Dominique și grupul de artiști ambulanți, aici am simțit pentru prima oară bucuria de a fi pelerin între alți pelerini, aici a fost cu siguranță unul dintre momentele revelatorii de pe Camino, iar Iglesia de San Francisco de Asis a avut un rol simbolic în popasul de atunci, la fel ca și în cel de acum. You can’t leave Spain without Léon! Did I guess right? Răspunsul a venit rapid și natural, așa cum mă așteptam, pentru că există între pelerinii de pe Camino niște căi de a comunica dincolo de obișnuit. Nu, nu suntem o sectă, așa cum, în glumă sunt de multe ori întrebată, ci poate doar oameni ale căror simțuri s-au șlefuit de-a lungul drumului atât de profund, încât telepatia chiar funcționează.
Nu mă văd nici de data asta cu fratele Federico. E plecat în Sicilia, la fel ca și anul trecut în perioada aceasta. Dar nu contează acest detaliu acum. Popasul aici îmi face bine. Rămân câteva minute după ce pleacă toată lumea. Sentimentul e la fel de înălțător ca acum doi ani. După mine, paznicul a încuiat ușa… Am traversat parcul ce poartă tot numele sfântului și m-am întors în gară, de unde am luat autobuzul spre Sahagún.
Un popas la Albergue Santa Cruz din Sahagún
Ce bucurie să fiu din nou aici și să-i revăd pe părintele Tonio și părintele Paul. Și să stau la masă cu pelerini de pe Camino Francez și să particip din nou la “cafeaua pelerinului”, unde anul trecut am auzit atâtea povești care au rămas nescrise… E atât de bine să te întorci în locurile frumoase și să revezi oameni dragi. Am petrecut o jumătate de zi de poveste. Am avut timp după cină inclusiv să mă plimb preț de o jumătate de ceas prin orășelul acesta uitat de lume, care mi-a devenit atât de drag. Mă simt de parcă aș fi de aici și-mi dau seama că popasul ăsta și cei câțiva pași pe care îi fac și anul acesta pe Camino Francez (care trece fix prin fața alberguelui) îmi alină suferința de ieri. 10 km până la Bercianos și tot cam pe-acolo, înapoi, până la Terradillos. Zâmbesc. Totul îmi este atât de familiar. Paul mă roagă să vin din nou la anul, în august să fiu hospitalera. Habar nu am ce va fi până atunci, dar stabilim că în principiu la începutul lui august 2026 voi reveni la Santa Cruz ha ca voluntar. E tare frumos aici. Cred că dacă ar fi să aleg un loc de pe Camino unde să-mi petrec mult timp și poate să-mi îndeplinesc un vis nebunesc ce mi s-a ivit de la o vreme în reveriile mele, acesta ar fi unul dintre ele. Cine știe…
Madrid – Galeriile Reina Sofia
A trebuit să plec cu noaptea în cap spre Madrid, chiar dacă avionul meu e spre seară. Mi-am pus în minte să fac un singur lucru la Madrid – să vizitez colecția de artă de la Reina Sofia, pe care am ratat-o anul trecut și acum doi ani. Zis și făcut, deși n-a fost chiar simplu. De la Principe Pio m-am hazardat să merg pe jos până la muzeu; parcă ce-s 3 km acolo, după cei 250 pe care i-am făcut zilele trecute… Am ignorat complet însă diferența imensă de temperatură dintre Sahagún și Madrid, 15 vs 35. Iar la Reina Sofia, unul dintre paznici mi-a spus că nu pot intra cu rucsacul și nici nu am unde să-l depozitez. Lucru scris peste tot, de altfel. Mi-a sugerat să merg la un locker în apropiere. Nu mi-a convenit soluția. Într-adevăr există mai multe lockere în Madrid și pentru 10 euro îți poți lăsa o zi întreagă bagajul într-un astfel de loc. Dar mi s-a părut aiurea toată faza. Cum adică să nu ai tu, ditamai muzeul, un spațiu pentru depozitarea bagajelor. Până să iau o decizie, m-am așezat frumos la o terasă de lângă Ikono Madrid, unde cu doi ani în urmă ne-am amuzat copios eu și Tudor. O cafea, un suc de portocale cu gheață și o apă minerală mi-au dat un refresh necesar neuronilor. Caut pe net informații și găsesc totuși precizarea că există câteva lockere la muzeu. Așa că mă duc plină de elan direct la ghișeul cu bilete, ignorând semnele paznicului. Doamna de la ghișeu e foarte drăguță și-mi spune direct că există o garderobă și sigur pot lăsa acolo rucsacul. Evident că există și evident că l-am putut lăsa. Și atunci de ce m-o fi întors din drum prima dată paznicul? Eh, o fi având și el o zi mai proastă. Nici nu mai contează!
Apoape trei ceasuri m-am plimbat prin galeria imensă. Picasso, Dali, Joan Miro… Magritte, chiar și un Victor Brauner… e o mare diversitate în muzeu. De la suprarealism, cubism și toată avangarda până la contemporani ale căror opere încerc să le înțeleg. Unele mă intrigă, altele chiar îmi stârnesc curiozitatea. Îmi atrage atenția un nume de care nu cred că am mai auzit, un pictor de la începutul secolului trecut: Nestor Martin-Fernandez de la Torre. Tablourile și mai ales istoria din spatele lor mă fascinează. O mulțime de simboluri, masonerie, poezie, revoltă, controversă; sunt toate prezente în arta acestui pictor, în jurul căreia se țes povești uimitoare.
Mi-am luat suficient timp ca să ajung la aeroport în tihnă și să nu mă las copleșită de caniculă. Acum sunt deja în avion spre Roma, unde am o escală de câteva ore înainte să aterizez la Chișinău. Încă procesez totul. Ce a fost cu acest Camino Portughez? Îmi trece prin minte că întâlnirea cu Jose în prima zi și apoi faptul că am luat-o fiecare pe alt Camino n-au fost întâmplătoare. Jose nu a ajuns încă la Santiago, a făcut o tendinită și a trebuit să se oprească și să încetinească ritmul după ce a vizitat un medic. Azi ne-a trimis o poză la fel cu una pe care am făcut-o și eu în locul acela, cu câteva zile în urmă. E straniu cum vedem aceleași lucruri. Zilele trecute, Irina îmi spunea fix opusul… că e interesant cum fiecare vede lucruri diferite pe același Camino.
Dincolo de toate reflecțiile și de toată experiența aceasta atât de încâlcită, se așterne în mine o pace pe care parcă o așteptam de multă vreme. Cineva îmi spunea cu ceva timp în urmă că m-am schimbat mult după ce am parcurs El Camino. Poate… sau poate că pur și simplu mi-am dat voie să fiu mai mult decât să alerg și să fac. Cred că abia acum, după acest al doilea Camino s-au așezat cum trebuie toate aceste lucruri în mine. Mă uit în jur și mi se pune un nod în gât. Până la urmă, ce e și cu viața asta a noastră… suntem fărâme de suflet împrăștiate prin univers, plutind haotic în căutarea echilibrului perfect numit fericire. Atât vrem și nimic mai mult: să fim fericiți. Suntem?!
You might also like
Leave A Reply