Nu știu dacă e o simplă întâmplare faptul că am început, respectiv am încheiat anul 2017 cu două romane despre ai căror autori nu auzisem vreodată înainte și, mai mult de atât, cu două romane ce au în comun faptul că poveștile se țes în două lumi pline de tabuuri, de constrângeri care m-au făcut să tresar nu de puține ori odată cu întoarcerea paginilor.
Căsătorie de plăcere este cartea cu care mi-am încheiat anul 2017, la propriu. Ultima carte dintr-un șir mult prea scurt față de ceea ce îmi propusesem la început de an și prima pe care reușesc să o termin de citit, dintre cele cinci volume de la Nemira, care își așteptau frumos rândul pe raft. Nu prea îmi explic de ce am ales-o tocmai pe aceasta, cu toate că, de fapt, altă lectură mi-a incitat curiozitatea. Dar timp este pentru toate…
Despre Tahar Ben Jelloun, ca și despre mulți alți scriitori veniți din această zonă încă greu digerabilă pentru gusturile mele beletristice, nu știam mai nimic. Mai exact… chiar nimic. Am aflat din scurt câteva informații care mi-au atras atenția, iar după ce am terminat de citit romanul, am ajuns la concluzia că este un autor pe care îl voi trece în continuare pe lista mea de lecturi viitoare. Îmi doresc să citesc și câteva dintre eseurile sale. Mi-au stârnit curiozitatea două dintre ele: Le terrorisme expliqué à nos enfants și Le racisme expliqué à ma fille.
Căsătorie de plăcere este o carte care mi-a pus la încercare răbdarea, din mai multe puncte de vedere. După primele pagini am fost tentată să renunț la ea, pentru că mi-a creat o primă impresie falsă, a unei cărți siropoase, despre iubiri tabu, într-o lume plină de interdicții. Am dat însă paginile mai departe, cu speranța că, dincolo de o poveste aparent telenovelică voi întâlni altceva. Și am întâlnit. Căci, departe de a fi doar un roman despre o căsătorie de plăcere (un obicei musulman conform căruia unui bărbat care lipsește mai mult timp de acasă, din motive obiective, îi este permis să își ia o soție ”de plăcere”, cu acte în regulă, pentru o perioadă limitată de timp, pentru a evita să ”păcătuiască” apelând la prostituție) și repercusiunile ei melodramatice. Trecând peste sentimentalismele siropoase și peste cele câteva scene de un erotism care se vrea a fi senzual, prima parte a romanului, în care se înfiripă iubirea dintre tânărul musulman Amir și frumoasa negresă Nabu, soția ”de plăcere” a acestuia, în călătoriile sale negustorești, este doar preludiul unei povești încâlcite care durează din anii ’50, când începe acțiunea, până aproape de zilele noastre.
Lectura devine intrigantă din momentul în care Amir decide să o aducă pe Nabu la Fès, orașul natal, și să o facă a doua sa soție, căci, conform tradiției, are acest drept, de a avea până la patru soții. Întorsătura, previzibilă de altfel, pe care o ia povestea de dragoste aduce în prim plan o întreagă avalanșă de întrebări legate de cutumele musulmane care, privite din exterior, sunt adesea revoltătoate, cel puțin pentru cei din afară. Surpriza este constatarea că, și din interior, unele dintre aceste cutume sunt, de fapt, la fel de revoltătoare și că sunt doar acceptate, nu și asumate spiritual. Gelozia primei soții, revolta familiei, acceptarea acestei relații doar de către Karim, fiul suferind de mongolism și, peste toate, faptul că Nabu naște doi gemeni având culoarea pielii diferită, generează o serie de intrigi ce constituie pretexul pentru a aduce în lumină, de fapt, problematica majoră a romanului – aceea a rasismului și a intoleranței. Și dacă în prima jumătate a cărții totul se petrece sub semnul oarecum ocrotitor al sentimentelor pure, ce par să sfideze granițele puse de rasă ori de religie, în a doua parte lucrurile devin mult mai complicate, căci destinele lui Houcine și Hassan, ale celor doi fii gemeni ai lui Nabu și Amir, unul alb, celălalt negru, ilustrează, la un alt nivel, dramatismul unei lumi în care culoarea pielii devine ”unica identitate, unica rațiune de a fi”.
Căsătorie de plăcere este un roman care te revoltă, atâta timp cât încerci, fără rezultat, să înțelegi rațiunea unui mod de a fi care îți este, de fapt, total străin. Cartea lui Tahar Ben Jelloun te duce cumva în miezul evenimentelor unei lumi care nouă, europenilor, ne este oricum departe și pe care o cunoaștem doar virtual, prin prisma știrilor despre emigranți și despre teroriști.
Esența ei, a cărții, rezidă, cred, în cuvintele cu care se încheie și care sintetizează gustul amar al unor adevăruri cu care omenirea pare să se lupte de când există: ”Va trebui să aflăm cândva de ce culoarea pielii determină în asemenea măsură destinul oamenilor, de ce pe unii îi salvează, iar pe alții îi trimite direct în iad.”
Leave A Reply