Mi-am amintit că joia scriam despre cărți. Scriam. Mă sperie oarecum cât de firesc mi-a venit acest imperfect. Și totuși, bine că nu a devenit încă perfect compus. Nimic nu se întâmplă fără rost.
Într-o joi am cunoscut-o pe Sanda. Nu auzisem până atunci decât vag despre Sanda Nicola. Da, poate suna bizar, dar chiar nu-mi spunea mare lucru numele ei, oricât de anapoda ar suna. Îi văzusem chipul drăgălaș peste tot în ultima vreme, asociat cu titlul scris cu galben strident – Carte de identitate. Îmi era cunoscut chipul și numele parcă îmi spunea ceva, dar nu m-am sinchisit prea mult să fac exerciții de memorie ca să descopăr cine este Sanda Nicola. Mi-am propus să mă duc la lansarea cărții care a făcut atâtea valuri pe Facebook mai mult din curiozitate și ca să mai ies din rutină. Cu gândurile astea m-am îndreptat într-o joi spre Cărturești. Și cu un plan B, de hoinăreală prin mall în cazul în care aveam să mă plictisesc.
N-am văzut de ceva timp atâta lume la Cărturești. Lume de toate felurile, de la bunicuțe coafate frumos, la adolescente rebele și tătici ori mămici cu copii agățați de gât.M-am așezat cuminte undeva în spate cu gândul de a o zbughi la primul semn de plicitiseală. Aveam în minte o altă lansare de carte, a Andreei Esca, de acum câțiva ani – o carte pe care n-am putut niciodată să o citesc mai încolo de primele pagini. Acum nu e însă Esca, ci Sanda Nicola… despre care aflu, în sfârșit, cine este. Am câteva flashuri cu transmisiuni în direct, atât cât îmi permite memoria mea de telespectator ocazional. Devin curioasă, dar cam atât. Mă intrigă faptul că unul dintre invitați, politolog de meserie, declară aparent sincer că anumite pagini din carte l-au făcut să plângă, la propriu. Este însă în mine ceva de neclintit, un scepticism pe care nu prea îl înțeleg, însă nici nu este nevoie, pentru că dispare brusc în momentul în care ea, Sanda, începe să vorbească. Are ceva femeia asta în felul în care vorbește, în felul în care este prezentă aici și acum, care mă face să îmi revizuiesc toate prejudecățile cu care am aterizat la Cărturești.
Lansarea… obișnuită… discursuri, întrebări, răspunsuri, aplauze, autografe. Am rămas țintuită în scaunul meu până a plecat ultimul om. Și m-am apucat de citit. Și m-am oprit cu greu, ca să îi cer Sandei un autograf. Da, recunosc, snoaba de mine, voia un autograf… Am schimbat câteva cuvinte, atât de firesc, de parcă ne-am fi cunoscut dintr-o altă viață. Apoi am plecat, un pic umită de mine însămi și de întâlnirea asta dintr-o joi seara.
Acasă am continuat să citesc. Și nu m-am oprit decât doborâtă de somn. A doua zi m-am trezit cu Carte de identitate în minte și pe noptieră. Am purtat-o cu mine în următoarele zile peste tot. Întâmplarea face că am avut o perioadă groaznic de aglomerată atunci. Așa că m-am pomenit citind-o în cele mai bizare momente. În pauze, în tramvai, în stație, în timpul procedurilor pe patul policlinicii… peste tot… am devorat-o, pur și simplu. Nu îmi explic încă pe deplin fascinația pe care cartea asta a avut-o asupra mea.
Fără a scrie roman autobiografic sau memorii pur și simplu, Sanda Nicola își analizează lucid trecutul – un trecut care a modelat-o și a făcut-o să devină cine este azi. M-a frapat, cred, faptul că în timp ce majoritatea celor care aleg să scrie despre trecutul lor o fac la bătrânețe, Sanda a ales să facă asta acum, la patruzeci de ani. Cartea de identitate a Sandei Nicola e un fel de popas mai lung în propria existență, pentru a privi înapoi cu nostalgie, cu înțelegere, cu luciditate. Un popas necesar, suficient de lung încât să aibă rezultatele așteptate, psihanalitic pe alocuri și, cel mai important, de o sinceritate debordantă, izvorâtă dintr-o nevoie acută de onestitate pe care, cred, profesia de jurnalist o cultivă într-un mod diferit de cel al oamenilor obișnuiți. Carte de identitate este o carte despre o femeie care își privește cu mult curaj trecutul – un trecut deloc comod, plin de experiențe care îi modelează identitatea și pe care le tratează cu maximă luciditate, fie că este vorba despre căutarea tatălui biologic și nevoia de confirmare a unei minciuni cu care a crescut, despre un prim mariaj eșuat, despre un avort, despre un diagnostic de cancer, despre nenumăratele frustrări pe care le presupune a fi jurnalist de televiziune ori despre efectele devastatoare ale atacurilor de panică.
Nu-i o carte de literatură… nu e nici reportaj. E o carte despre un om, un om pe care mă bucur că l-am cunoscut astfel. Nu știu de ce mi-a plăcut atât de mult cartea Sandei Nicola… Dar mi-a plăcut. Teribil de mult. Poate pentru că aparținem aceleiași generații, de oameni care și-au trăit adolescența prea devreme, la scurt timp după 1989. Poate pentru că, într-un fel, am regăsit în ea un exemplu de viață în care eu cândva nu am avut curajul să plonjez… Și, culmea, am plâns și eu, la fel ca domnul politolog. Și am zâmbit. Așa cum nu am mai făcut-o de multă vreme din pricina unei cărți.
”Și se mai spune că nu-i vedem pe ceilalți așa cum sunt, îi vedem așa cum suntem. Probabil de aici vine firescul meu în a relaționa cu lumea, chiar și cu cei pe care nu-i cunosc absolut deloc.” (p. 91)
Leave A Reply