Hmm, nici nu mai știu cum să încep. (cu începutul, firește!) Ideea, banală, de altfel, este că rândurile acesta trebuiau să fie despre cu totul altceva – un fel de revenire timidă în spațiul meu de popas virtual, după prea multe zile în care am uitat, din nou, complet, de existența lui. Știți voi… trăitul intens, scris zero, agitație cotidiană la ordinea zilei, furtuni în paharul cu apă rece, cu care refuz constant să mă îmbăt.
Mi-a ieșit însă în cale, cu vreo câteva zile în urmă, în toiul întorsului casei pe dos (a venit vacanța, am timp, deh!) o carte pe care o uitasem cu desăvârșire. Avea praf, la propriu, pe coperta lucioasă – semn că nu am mai pus mâna pe ea de multă vreme, mai exact de prin septembrie. Da, da atunci am descoperit-o, de fapt, în coletul de la Nemira, care mă așteptase liniștit toată vara pe masa din secretariat. Când am citit titlul, am izbucnit în râs. Era fix genul de titlu de care aveam nevoie la începutul toamnei, după o vară plină cu de toate: Gânduri de pe o planetă nervoasă. Mi-am spus că o fi vreun semn și mi-am promis că o voi citi cât de repede. I-a venit rândul după vreo două săptămâni. O dusă și o venită până la Bruxelles, zbor direct, timp de lectură berechet. La dus am citit două treimi din ea. La întors nu am mai avut chef de lectură, așa că am depus-o frumos pe raftul din dormitor, cu gândul că-i voi mai da o șansă, poate, cândva.
Lucrurile stau cam așa cu volumul ăsta. E un soi de colecție de gânduri ale unui individ care s-a confruntat, se pare, cu probleme mai mult sau mai puțin grave, de la anxietate, la atacuri de panică până la depresie, toate având, printre altele, drept numitor comun și dependența de internet. Multe dintre texte sunt de o banalitate enervantă, înșiruiri de truisme omnivalabile în epoca rețelelor sociale și a isteriei online devenite între timp ea însăși banalitate. Nu banalitatea este însă cea care irită la un moment dat, ci mai degrabă faptul că toate aceste ”experiențe” sunt prezentate de parcă ar fi niște colosale descoperiri filosofice de o profunzime elucubrantă. Ajunsă în punctul acesta lectura devine un eșec. Dacă aș fi putut deschide o fereastră în avion aș fi aruncat cât colo volumul, printre nori, așa, de nervi. M-am oprit după vreo 200 și ceva de pagini și am început să citesc câte ceva despre Matt Haig. N-am găsit mare lucru – jurnalist, scriitor cu câteva premii importante la activ, pare-se, pentru cărți pentru copii și adolescenți. Nemira îl prezintă totuși ca pe un ”scriitor prolific”, autor de bestselleruri. Hmmm, mă abțin de la comentarii, e clar că sunt extrem de subiectivă.
După întoarcerea de la Bruxelles, din toamnă, cartea lui Haig a zăcut o vreme în valiza goală, apoi pe un raft din dormitor, chiar sub nasul meu, fără să îmi mai stârnească vreo reacție. Zilele trecute am pus din nou mâna pe ea, dintr-un impuls haotic de a duce lucruri începute la bun sfârșit. Mi-am amintit subit reacțiile pe care mi le trezise în avion cu câteva săptămâni în urmă. Mi-am spus că și cărțile merită o a doua șansă… în fond, oamenilor le acordăm uneori chiar mai multe. Așa că m-am pus pe răsfoit paginile de dinainte de semn. Însemnasem câteva pasaje care mă enervaseră și în care acum, dintr-un motiv bizar, mă regăsesc cumva. Am continuat apoi lectura cu zâmbetul în colțul gurii, alunecând molcom printre liste, printre rețete de fericire ori relatări siropoase ale unor experiențe așa-zis metamorofozante, până la, evident, lista de mulțumiri de la final, încheiată apoteotic cu o mulțumire destul de patetică adresată eventualului cititor care va fi rezistat cu stoicism până la final. Mi-a luat vreo jumătate de ceas ori poate mai bine să termin cartea, apoi vreo alte 15 minute în care m-am întrebat ce aduce omenirii în plus o carte ca asta. Nu cred că am găsit un răspuns care să mă satisfacă, însă, dincolo de micile ironii și de reacțiile contradictorii pe care mi le-a stârnit volumul lui Matt Haig, cred că lectura celor 300 și ceva de pagini te poate ajuta să îți faci o idee despre ridicolul unor lucruri atât de prezente în viețile noastre, despre inutilitatea lor și mai ales despre Marele Nimic carte ne pândește pe te miri unde în goana pe această planetă nu neapărat nervoasă, ci mai degrabă autosuficientă.
PS: Știu, v-am cam băgat în ceață… dar împrumut cu drag cartea și o donez cui reușește să îmi demonstreze că este o capodoperă. 🙂
Leave A Reply