Încerc de ceva vreme încoace să îmi fac timp pentru popasuri frumoase în locuri cărora le duc dorul, ori în întâmplări pe care le aștept de mult timp. E drept că de cele mai multe ori nu îmi iese și zău că nu înțeleg de ce… Oi fi având eu vreo răfuială mai neobișnuită cu timpul acesta necruțător ce pare să se scurgă într-un ritm pe care încep să nu-l mai înțeleg. Nu mă lamentez totuși. Mă bucur că uneori reușesc să îmi hrănesc curiozitatea și nevoia de frumos cu frânturi de întâmplări minunate și mă consolez cu gândul că măcar alții, care nu au încă nicio luptă interioară cu timpul se pot bucura plenar de ele.
Săptămâna trecută mi-am oferit două astfel de momente, participând, prin mijlocirea unor fericite conjuncturi la două crâmpeie de evenimente culturale pe care Iașiul le-a găzduit în zilele acestea de sfârșit de octombrie. M-am bucurat nespus de mult, pentru că, deși nu am reușit să rămân până la final la niciunul dintre ele, simpla prezență acolo, în mijlocul evenimentelor, mi-a dat un impuls nou… acela de a-mi ajusta agenda în viitorul apropiat, astfel încât să îmi fac neapărat timp pentru întâmplări frumoase ca acestea două – FILIT și Les Films de Cannes a Iași.
Despre FILIT aproape că nu are rost să mai scriu ceva pe aici, pentru că oricum nu aș spune nimic nou față de miile de rânduri care au umplut în perioada aceasta presa culturală ieșeană și nu numai. FILIT-ul a devenit cu certitudine un simbol cultural al orașului, în ciuda disputelor organizatorice al căror ecou se resimte încă în culise. Evenimentul la care am participat eu anul acesta nu este probabil unul dintre cele din linia întâi. La prima vedere, aruncând o privire pe programul bogat al festivalului, recunosc că am fost tentată eu însămi să cred că Atelierul de Jurnalism (discuții cu liceeni de la revistele școlare), căci despre el este vorba, e un soi de găselniță care nu are rolul decât de a umple niște timpi morți în program. N-aș putea să spun cu certitudine de unde mi-a venit impresia aceasta inițială, poate dintr-un soi de obișnuință profesională cu prea multe evenimente formale la care suntem mai mult sau mai puțin obligați să participăm noi, profesorii, sau poate pur și simplu pentru că titlul în sine al evenimentului nu prea se lega în mintea mea cu ideea de FILIT. Nici nu mai contează acum aceste note de scepticism pe care le-am nutrit inițial. Cert este că nu ne-a obligat nimeni să participăm. Am fost invitați și rugați să confirmăm prezența joi după-amiaza de la 14:30. E ușor să îți imaginezi ce chef au elevii ca după șase ore (cel mai adesea plictisitoare pentru mulți dintre ei) să meargă la un atelier de jurnalism. Și totuși, am găsit doritori și asta mi-a reactivat speranța că atunci când vine vorba de lucruri frumoase, nu mai contează oboseala.
M-am trezit, așadar, puțin după prânz, într-o sală plină de adolescenți, mulți dintre ei întrebându-se probabil ce caută acolo, printre care se zărea pe ici pe colo câte un chip de profesor plictisit căruia numai la jurnalism nu îi era gândul. Mă rog, impresii subiective și momentane, care au luat o altă turnură din momentul în care am făcut cunoștință cu invitații, după ce am fost anunțați de către domnul inspector Cezar Zaharia că întâlnirea se dorea a fi una nonformală. La început crispați, apoi din ce în ce mai dezinvolți, adolescenții au intrat în jocul simpatic pe care cei trei jurnaliști invitați, Eli Bădică, Cristina Hermeziu și Matei Martin, l-au inițiat spontan. Două ore s-au scurs pe negândite și, deși am fost nevoită să mă desprind mai devreme de atmosfera din ce în ce mai plăcută din sală, am rămas cu un soi de entuziasm inexplicabil pe care mi l-a insuflat toată această întâmplare.
Pe Cristina Hermeziu o cunoșteam din alte contexte. De Eli Bădică și de Matei Martin am auzit cu acest prilej pentru prima oară, dar cu siguranță numele lor îmi vor rămâne în minte și sper să că se vor mai ivi ocazii de interacțiune. S-a dialogat frumos, cu sens, despre jurnalism, despre literatură, despre Paris, despre oameni, despre interviuri, despre Iași și despre o mulțime de alte lucruri, cu un aer degajat și plin de entuziasm, de ambele părți. Pe scurt, joi după-amiază am experimentat un soi de metamorfoză inedită. Pentru a nu știu câta oară mi s-a adeverit ideea că de foarte multe ori lucrurile nu sunt neapărat ceea ce par a fi și că adesea prejudecățile căpătate de-a lungul timpului în urma unor experiențe mai puțin faste ne fac să ratăm întâmplări minunate care ne îmbogățesc spiritual. Mă bucur, așadar, că pe aceasta nu am ratat-o!
La nici 24 de ore de la această întâlnire ce mi-a deschis noi orizonturi în câteva privințe încă neconturate, vineri, am aflat cu totul întâmplător despre un alt eveniment cultural de la Iași – Les Films de Cannes à Iași. Inițiativa mi se pare extraordinară. Ea i se datorează în mare parte lui Cristian Mungiu, regizorul ieșean care a făcut ca România să urce pe podium la Cannes. Vineri spre prânz, când am dat peste progrmul mini-festivalului de film de la Iași, programul meu de weekend era deja stabilit. Mi-a fost ciudă că nu aveam cum să merg la niciunul dintre cele șapte filme care urmau să fie proiectate la Ateneul Tătărași vineri și sâmbătă, cu atât mai mult cu cât intrarea a fost liberă, iar specatorii aveau să se bucure de prezența lui Mungiu, a Irinei Margareta Nistor și a altor personalități ale cinematografiei ce urmau să intre în dialog cu cinefilii. Pe de altă parte, recunosc, m-a cuprins un soi de scepticism (din nou), dată fiind experiența trăită cu un an în urmă la Festivalul Filmului European de la Iași, atunci când proiecțiile de la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” nu s-au bucurat de cine știe ce public și nici nu au constituit puncte de plecare ale unor dialoguri. Inițiativa de a aduce filme de un anumit calibru la Iași mi se pare însă cu adevărat lăudabilă, căci publicul are nevoie de astfel de evenimente, iar cinematografia poate fi un mijloc de salvare a culturii într-o epocă în care aceasta, cultura, are nevoie nu doar să supraviețuiască în medii elitiste. Cum Ateneul este în drumul meu spre casă, chiar dacă programul meu era cu totul altul, vineri după-amiază nu m-a lăsat curiozitatea să nu trec, fie și pentru o jumătate de oră pe acolo.
Trecerea a avut un dublu efect – pe de o parte încântare generată de ceea ce am văzut, pe de alta adâncire a regretului că programul meu era deja făcut și că nu am putut să rămân. Scepticismul meu s-a dovedit și de data aceasta nejustificat. Sala arată impecabil (e drept că nu mai călcasem de ceva vreme pe la Ateneu), iar evenimentul, cel puțin la o primă impresie, s-a bucurat de o organizare ca la carte. Animatoare amabile, voluntari ce distribuiau programe și invitau spectatorii spre garderobă, lumini și sunet de calitate (în limita posibilităților), decoruri modeste dar sugestive și… covor roșu la intrare, ca la orice eveniment cinematografic ce se respectă. Am avut bucuria să îi ascult pe Cristian Mungiu și pe Irina Margareta Nistor vorbind cu entuziasm despre inițiativa de a aduce și la Iași filmele de la Cannes și despre susținerea pe care sunt dispuși să o acorde înființării unui cinematograf de stat la Iași la standarde europene. Cumva, am avut un sentiment de nostalgie bizar. Nu știu ce conexiuni neuronale s-au produs în mintea mea, dar mi-am amintit brusc de premiera documentarului lui Radu Mihăileanu de la Bozar, când, într-o altă toamnă, la Bruxelles, am avut privilegiul de a participa la un eveniment cinematografic de excepție. Poate că într-o zi vom avea astfel de premiere și la Iași, cine știe…
Ediția din acest an a Filmelor de la Cannes aduse la Iași a fost una pilot. De receptivitatea publicului și de susținerea autorităților depinde organizarea, la anul, a unei alte ediții. Și cum sala era plină de un public eterogen, în care adolescenți și persoane de vârsta a treia au împărțit timp de două zile aceeași pasiune – cinematografia – îmi place să cred că prima condiție (aceea a receptivității) a fost îndeplinită. Mai rămâne să fie receptive și autoritățile în măsură să susțină financiar acest eveniment frumos, așa încât toamna viitoare să-mi spulber și eu regretul că în acest an nu am reușit să ajung la niciunul dintre filmele de Cannes proiectate la Ateneu în acest weekend.
Cu vreo jumătate de oră în urmă, când m-am apucat să scriu rândurile de față, cu regretul că nu am scris mai devreme despre cele două evenimente, m-am întrebat la ce este bun demersul meu și dacă mai ares sens să scriu despre ceva ce s-a terminat deja. Acum că am terminat de scris, îmi dau seama că sensul există. Pentru că nu este niciodată inutil să vorbești ori să scrii despre lucruri frumoase, mai ales atunci când ele fac parte dintr-un domeniu care de prea multe ori ne preocupă prea puțin – cultura.
You might also like
Leave A Reply