Am vrut să ating vârful muntelui,
dar mi-a fost frică să nu mă înţep.
Am vrut să ating linia orizontului,
dar mi-a fost frică să nu mă tai.
Am vrut să îmbrăţişez oceanul,
dar mi-a fost frică să nu mă înec în adâncuri.
Am vrut să-ţi ofer un buchet de raze de soare,
dar… mi-a fost frică să nu ne pârjolim.
(Ion Ghiban)
A trecut ceva vreme de când nu am mai frământat în cuvinte popasurile în mine însămi și asta nu pentru că ele, popasurile, nu au existat, ci dimpotrivă, pentru că în ultima vreme au fost atât de multe, încât m-am străduit să nu ratez nimic din ceea ce înseamnă trăirea lor autentică și inefabilă. Și de aici, poate și pauza spontană în ceea ce privește scrisul și lipsa mea de pe blog. Nu mă plâng de lipsă de inspirație, aș fi ipocrită să o fac și n-ar folosi nimăănui, căci am avut parte în vara aceasta de atât de multe experiențe care m-au îmbogățit sufletește atât de fumos, încât izvorul de inspirație s-a transformat într-un flux continuu de idei, de stări, de emoții care se înghesuie să curgă în text. Încerc să-i domolesc fervoarea totuși și să ajung la esența lucrurilor pe care mai apoi să o dau mai departe. Am lăsat cuvintele să se odihnească o vreme, fără să îmi fixez un moment anume în care să le trezesc din amorțeală. Știam că va veni… Și a venit. Ieri. Într-un moment pe care l-am așteptat cu emoție și pe care mi l-am imaginat exact așa cum s-a întâmplat. Apariția volumului Izvor de inspirație, semnat de Ion Ghiban, mi-a dat ocazia să-mi cunosc propriul tată altfel decât am făcut-o până acum, în nenumăratele experiențe și împrejurări pe care viața ni le-a mijlocit, de când am văzut eu lumina zilei. Ieri, în debutul Zilelor Rezervației Forestiere Tătăruși, o sărbătoare care animă în fiecare mijloc de august sufletul satului meu natal, într-un loc ce-mi provoacă nostalgii molcome, la Muzeul Satului din Tătăruși, adăpostit în clădirea ce odinioară a fost grădinița copilăriei mele, tata, înconjurat de prieteni de-o viață și de oameni frumoși, care l-au sprijinit în inițiativele sale de-a lungul timpului, și-a lansat un volum de poezii inedit, pe care eu îl așteptam…
Am amânat mult timp să scriu aceste rânduri, cu toate că m-am trezit în multe dimineți cu gândul de a o face ori mi-am petrecut destule nopți târzii sperând că voi reuși. Mi-a fost greu să le scriu, dintr-un motiv pe care poate că mulți nu-l vor înțelege. Cuvintele s-au coagulat cu greu de data aceasta, căci este pentru prima dată de când citesc creațiile tatălui meu cu un alt ochi și într-un alt spirit decât cu aerul critic cu care m-am obișnuit să o fac.
Nu este prima dată (și probabil că nici ultima…) când scriu despre textele tatălui meu. Dar dacă până acum am făcut-o, așa cum spuneam, cu un anume simț critic și cu un oarecare spirit ludic, amuzată adesea de versurile ghidușe ce mi-au trecut pe sub ochi și acaparată de spiritul lor dominant satiric, de data aceasta i-am citit textele într-un alt mod. Și ceea ce scriu aici este, cu siguranță, mult prea subiectiv pentru un text critic, așa încât rândurile acestea, pe care le-am scris pentru a prefața volumul Izvor de inspirație, nu sunt de fapt o prefață, ci mai degrabă reacția unui cititor implicat, care a trăit o revelație descoperind în texte de o profunzime subtilă și de o inocență pe alocuri debordantă, o altă ipostază a unui om pe care îl cunoaște de o viață și care se întâmplă, în mod fericit, să fie propriul tată… o ipostază despre care știa că există, la fel cum știa că părți din ea se regăsesc intacte în propriul ADN, dar care nu i se revelase niciodată până acum în toată splendoarea ei.
Atunci când tata m-a anunțat, cu câteva luni în urmă, că vrea să publice un nou volum de creații, mi-am imaginat că ceea ce va publica va fi o nouă serie de texte în spiritul celor din Nebuneli 30%, un amalgam de fragmente predominant satirice, minate pe alocuri de melancoliile pasagere ale unor versuri de inspirație variată. Așa încât am așteptat cu un oarecare amuzament să văd ce năzbâtii creatoare a mai născut spiritul ludic al unui autor cu ale cărui texte sunt familiarizată de când eram încă doar un copil. Când am primit manuscrisul, am avut însă o mare surpriză și o revelație pe măsură. Am descoperit în versuri de o limpezime copleșitoare, în rime fluide și în cuvinte aparent banale, emoții care mi-au făcut sufletul să vibreze în jocuri de trăiri pe care nu mi-aș fi imaginat vreodată înainte că le-aș putea avea la lectura unor poeme în care m-am regăsit de multe ori, la fel cum am regăsit frânturi din clipe trăite aievea în copilărie, ori gânduri pe care, la rându-mi, le las câteodată să-mi cutreiere mintea.
Fără a renunța în totalitate la ironie ori autoironie, în Izvor de inspirație creatorul își asumă preponderent o ipostază sentimentală, în care ludicul se îmbină armonios cu profunzimi ivite fie din experiențe personale, fie dintr-un mental colectiv pe care ne-am obișnuit să-l numim prea simplu, ”înțelepciune populară”. Dincolo de orice altă sursă, izvorul de inspirație al versurilor este, cred, natura nostalgică a celui care le-a zămislit și care, ținută mult timp la adăpost, sub masca ironiei împinse până la sarcasm, cu care obișnuise în textele sale satirice, iese acum la iveală simplu, direct, fără pretenții de romantism desuet ori de postmodernism snob. Unele dintre versurile publicate acum mi-au amintit cumva de lirica erotică argheziană, de sfiala aceea a iubirii conjugale, în care se macină încet profunzimi sentimentale într-o dulce rutină căreia eul liric se supune aproape voluntar. Altele m-au dus cu gândul la Păunescu și ale lui poeme cu lacrimi și părinți. Nu este însă rostul aici de comparații ori de încercări de a identifica elemente de intertext, care nu știu cât și cui ar folosi acum.
Eu, mai mult decât și-o vor permite poate alți cititori, mi-am luat libertatea de a citi aceste versuri într-o notă foarte personală. Am făcut-o, așa cum spuneam, în dimineți cu aromă de cafea, ori în nopți târzii cu miros de tei unduind pe la geamuri… și le-am lăsat să-mi pătrundă adânc în suflet și să se evapore uneori în emoții lichide. Ceea ce vă recomand și vouă să faceți la o eventulă lectură. Pentru că, fără pretenția de a fi un volum în sensul obișnuit al cuvântului, în Izvor de inspirație sunt crâmpeie dintr-un suflet care vibrează iubire, nostalgie, înțelepciune, frumos, candoare și, de ce nu, inspirație pentru ce-i care vor reuși să îi pătrundă tainele…
Mă-ntreb, uneori, de ai fost așa zămislită
Sau viața însăşi a vrut să fii aşa.
Nu ești fumoasă, nu ești nici urâtă
Nu ești nici prea bună, dar nu ești nici prea rea.
Și de-ai fi fost făcută anume pentru mine
S-ar fi aflat, să nu se potrivească
O parte a mea cu alta din tine
Atunci cand ele aveau să se-ntâlnescă.
Totul din tine-şi găseşte pereche în mine
Împreună formând un tot mai frumos.
Mă întreb dacă aşa se cuvine
Sau pur şi simplu sunt eu prea norocos.
(Sufletului pereche, Ion Ghiban)
