La pas printre arome și culori – ultima zi la Istanbul

Ultima zi la Istanbul. De fapt e impropriu spus „zi”, pentru că, de fapt e o jumătate de zi. Avionul e diseară, târziu, dar până la aeroport facem o oră și jumătate, iar checkinul electronic nu e valabil. Cel puțin așa zice aplicația. În plus, pentru prima dată de când folosesc Wizz, mi se cere să bifez dacă ne oferim voluntar să luăm următorul avion în cazul în care sunt probleme de overbooking. Asta nu sună deloc bine, așa că ne propunem să mergem spre aeroport cu câteva ore bune înaintea decolării. Tare sunt curioasă dacă e o simplă procedură. La norocul pe care îl am eu cu zborurile, nu m-ar mira să rămânem prin Istanbul încă o noapte. Să sperăm totuși că nu!

Vremea e închisă, burnițează, habar n-avem încotro să ne îndreptăm. LeneLater editmicul dejun în tihnă. Aceleași feluri de mâncare, dar bune. Vinetele au ceva special. La fel și halvaua. Nu plecăm din hotel mai devreme de 12:00, psntru că plouă și pentru că simt o oarecare oboseală după noaptea trecută, când n-am putut închide ochii decât târziu, mult după miezul nopții. Mi-aș fi dorit să ajungem și în partea asiatică, dar am fi pe fugă. Palatul Topkapi, pe care nu l-am mai prins deschis aseară, este închis marțea… Nu mai am nicio idee pentru vremea de afară și nici nu prea am chef să caut. Gheorghe vrea să mergem la Spice Bazaar, așa că ne organizăm în funcție de asta. Totuși, eu îmi doresc să coborâm un pic spre mare, pe străduțele înguste pe care am gonit cu taxiul aseară, în drum spre croazieră.

O pornim haotic, fără o țintă precisă. Ajungem în curând prin niște locuri total diferite de ceea ce este cu câteva străzi mai sus. Totul pare mult mai sărăcăcios și mai înghesuit. Suntem aproape de mare, dar nu ne dăm seama pe unde am putea ajunge la ea. Începe să plouă. Mă enervează rucsacul și umezeala din aer. Îmi trece prin cap că așa trebuie să fie pe Camino Portughez la final de martie și gândul ăsta îmi dă o stare de disconfort. Nu mai vreau nicio mare. O luăm agale spre bazarul cu ierburi și sperăm să ne mai iasă în cale câte ceva frumos.

Strada pe care mergem agale e mărginită de magazine micuțe, viu colorate. Negustorii te îmbie să intri. Mi-am amintit că vreau să cumpăr câteva dulciuri așa că încec să identific sin priviri locul potrivit unde aș putea găsi ceva bun. Și-l găsesc imediat. Ceai, rahat, cafea, ciocolată cu fistic și cu trandafir. Toate miros senzațional. Negustorul ne îmbie cu ceai și cu dulciuri. Nu-l putem refuza, nici dacă am vrea. A intuit că vrem să cumpărăm câte ceva și își pune toată ospitalitatea în joc. E simpatic. Prețurile sunt oricum mici și am decis deja ce vreau să cumpăr, așa că îl las să își facă jocul. Ne dă să gustăm din toate bunătățile, ne servește cu ceai și la final ne face și o mică reducere la cumpărături. A… și ne dă și cu parfum la încheieturile mâinilor, în semn de mulțumire că am cumpărat de la el. Plecăm mai departe bine dispuși.

Ne oprim pe o străduță cu terase mici și colorate, la Linda Hotel. Ceai, cafea la nisip și fresh de rodii. Delicioase. La prețuri de 3 ori mai mici decât la 2 kilometri mai încolo, în zona turistică din piața Sultanahmet.

Plouă mărunt. Mirosurile se amestecă plăcut cu sunetele în surdină ale unor acorduri de muzică latino. Parfumul fructat se simte încă pe mână. Freshul de rodii e senzațional. Timpul stă în loc aici și totul se împletește într-o sinestezie leneșă, garnisită cu efecte lingvistice variate. La masa de alături două cupluri de români discută despre starea economică a țării. Nu par a fi turiști. Mai degrabă mici antreprenori. Îi ignorăm și ne lăsăm seduși de aroma ceaiului și a cafelei.

Ne desprindem cu greu de locul ăsta, dar ploaia a stat, așa că vrem să ne continuăm periplul pe străduțele colorate, pe care mi le imaginez mult mai animate vara. Pe măsură ce ne apropiem de Sultanahmet totul se aglomerează… străzi, magazine, atmosferă. Trecem pe lângă locuri deja cunoscute, pe care le-am explorat în prima zi… Moscheea albastră, Hagia Sophia, Muzeul, apoi coborâm pe liniade tramvai și trecem din nou pe lângă intearea la Basilica Cisternă. Mai jos, în dreapta, mă uit cu jind la intrarea în parcul Gulhane pe ca simt c-aș vrea să-l explorez în tihnă. Dar nu acum, ci data viitoare. Pentru că da, chiar dacă încă nu am decis dacă îmi place sau nu Istanbulul, va exista totuși o dată viitoare. Sunt câteva lucruri pe care îmi doresc să le mai văd.

Între timp am ajuns la Spicy Bazaar, care este cam dezamăgitor. E mult prea comercial. Mă așteptam la altceva. Mirosurile sunt plăcute, arome de tot felul te învăluie de la primii pași în interiror, arhitectura locului e frumoasă, însă totul e multprea comercial. Nu cumpărăm nimic, pentru că nu ne atrage nimic. Ne mai plimbăm o vrem, apoi ieșim spre faleză, în portul turistic.

Odată cu noi iese și soarele. Ne cheltuim ultimii bani cash pe castane coapte și porumb fript și îi donăm câteva lire unui băiat talentat care cântă tare frumos la chitară într-o mică piață de pe faleză. Avem timp berechet până la avion, așa că ne mai bucurăm de soare, de pescăruși, de imaginea câtorva ambarcațiuni pe care niște localnici iau masa. De partea cealaltă se creionează tabloul pitoresc al Istambulului însăilat parcă în jurul turnului Galata. Soarele se oglindește în spatele nostru în cupolele lucioase ale moscheilor. Nici nu le mai știu numele. Mi se par toate identice, oricum, chiar dacă sună aiurea. În depărtare, pe malul celălalt, turnul Galata se ridică semeț printre acoperișuri. Imaginile astea, împreună cu acordurile artistului ambulant care sfidează ploaia, mi se întipăresc în suflet. Poate că totuși îmi place Istanbulul…

Plecăm în cele din urmă spre aeroport, unde vom ajunge, mai mult ca sigur, mult prea devreme. Asta îmi va da însă răgaz să-mi așez în ordine gândurile și să las călătoria asta să se așeze în câteva cuvinte răzlețe pe care urmează să le aștern pe blog zilele următoare. N-am aflat încă dacă îmi place cu adevărat sau nu Istanbulul. Dar cred că nici nu contează. Nu-mi amintesc să fi avut de multe ori în trecut senimentul acesta, legat de locurile în care am ajuns pentru prima dată. Așa că nu mă grăbesc să iau o decizie. Deocamdată mă întorc acasă cu o senzație plăcută, dar și cu gândul că mi-e bine în lumea în care trăiesc. Mă voi întoarce la Istanbul cu temele făcute și cu mai mult timp pentru a explora lumea fascinantă a unui oraș pe care n-ai cum să-l cunoști în doar trei zile.

Later edit: după cele 5 controale de securitate din aeroport, cred că următoarea experiență la Istanbul va fi pusă totuși pe lista de rezervă pentru o vreme…