Ieri am mers în total 9 km. Nu e mult, dar e destul pentru cineva care nu face mișcare deloc în ultima vreme. Nu ne-au ieșit planurile cu croaziera pe Bosfor aseară, așa că am amânat-o pentru azi. Recepționerul ne-a spus că la ora 19:00 va veni cineva să ne preia de la hotel. Dar până diseară avem suficient timp ca să mai explorăm părți din lumea asta atât de diferită de tot ce am vizitat eu până acum. Adevărul e că uneori mă gândesc la asta. Cum de n-am ajuns eu mai departe de Europa până acum? Habar nu am de ce prefer să nu trec dincolo de granițele bătrânului continent, în pofida inepuizabilei mele curiozități.
Azi e chiar mai cald decât ieri. Am pornit-o din nou la pas, pe același traseu. Azi am observat că am trecut pe lângă Facultatea de Litere. Ieri nu mi-a atras atenția. Drumul spre Marele Bazar e identic cu cel de ieri. Poate doar mai multe pisici… Aceeași aglomerație, aceleași străzi înguste burdușite cu marfă, înainte de intrarea propriu-zisă. Mai multă forfotă decât ieri parcă…
Marele Bazar din Istanbul este una dintre cele mai mari și mai vechi piețe acoperite din lume, fiind considerat, de asemenea, una dintre cele mai vizitate atracții turistice la nivel mondial. De-a lungul timpului, bazarul a trecut prin numeroase tansformări, dar și-a păstrat caracteristicile unui micro univers colorat, în care se îmbină parcă toate senzațiile, de la vizual, la auditiv și olfactiv, pentru a oferi o experiență completă turistului avid de cunoaștere. Bazarul seamănă cu un labirint colorat. Are nu mai puțin de 66 de culoare/străzi și peste 4000 de magazine, împânzite pe o suprafață ce depășește 30000 de metri pătrați. Atmosfera e foarte dinamică, dar obositoare de la un punct încolo, căci toți negustorii trag de tine. Toată lumea vrea să îți vândă ceva, iar negocierea face parte obligatoriu din ritualul cumpărăturilor. De fapt, în paranteză fie spus, la Istanbul totul se negociază. Și nu doar în bazar. Prețurile afișate n-au nicio relevanță. Așa că am negociat și noi. O pereche de cercei din argint și o eșarfă verde smarald, care-mi va aminti mereu de experiența acestei călătorii. Pe ambele am obținut prețuri mai mici decât cele inițiale. Eșarfa am scos-o chiar la mai puțin de jumătate din preț, pentru că avea un mic defect pe care l-am sesizat chiar înainte să o plătesc. Cum m-a văzut că ezit, negustorul a mai scăzut din preț 200 de lire. M-a amuzat. Aș fi cumpărat-o oricum, pentru că e dintr-o mătase superbă și are exact culoarea pe care mi-o doream, era singura de felul ăsta din magazin… dar dacă el a vrut să mai lase din preț, nu m-am opus. Ne-am oprit la un moment dat la un fel de cafenea. Am mâncat plăcinte făcute pe loc de mâinile dibace ale celor două femei bucătărese care făceau plăcintele în văzul turiștilor; chestie de marketing, presupun. Am băut ceai și cafea turcească, la măsuța pitică, acoperită cu ștergare țesute, tradiționale. Snobism turistic.
Sincer, nimic din ce văd nu-mi pare decât parte dintr-un scenariu abil conceput pentru turiști. Chiar și așa, bazarul e frumos. Ai ce vedea. Și cred că îți trebuie o zi întreagă ca să-l explorezi pe îndelete. Noi n-am avut răbdarea asta. Dar în schimb am poposit și în micul bazar cu cărți, a cărui intrare e peste drum de una dintre porțile bazarului mare. Tare mult mi-a plăcut acolo. O curte mică, plină de anticariate ticsite cu cărți și cu tot felul de minunății. M-am desprins cu greu de locul ăsta minunat.
Nu știm când a zburat timpul. E trecut de amiază și planul este să trecem podul cu tramvaiul și să ajungem la turnul Galata, apoi să ne întoarcem la Palatul Topkapi. Avem încă timp destul după calculele mele, însă socoteala nu se împlinește întocmai, în sensul că planurile ne-au cam fost date peste cap, pentru că am ignorat câteva detalii banale. Zona din jurul turnului e foarte aglomerată și are un vibe mai degrabă european. Urcarea în turn costă 30 de euro de persoană și asta mi s-a părut chiar exagerat. Din câte am citit, în afară de vederea panoramică și accesul la un restaurant aflat în vârf, altceva nu prea ai ce explora. Așa că nu, mulțumesc! Poate părea zgârcenie, dar nu e! Drept dovadă, la 10 metri de turn, am savurat o Magnolia Dubai, cu un preț în ton cu biletul de intrare la renumitul obiectiv. Exagerez! N-a fost chiar atât, dar oricum, am plătit mult pentru un ceai și o prăjitură. Iar ca să fie moftul complet ne-am luat un cartof imens umplut cu de toate, pe care am preferat să-l mâncăm undeva departe de aglomerația cafenelelor, pe o băncuță de unde am putut admira în tihnă soarele care-și revărsa lumina peste apă și peste cupolele rotunde ale moscheilor de pe celălalt mal.
Am orbecăit apoi după stația de tramvai pe niște străzi întortocheate și urâte, pline de mărfuri puse clăi peste grămadă pe trotuare… de la haine, la faianță, butoaie, șuruburi, ligheane și câte și mai câte. Un contrast imens față de ceea ce am văzut de cealaltă parte a podului. Dar cine știe, poate că am nimerit noi în locul nepotrivit. Am luat tramvaiul până la Palatul Topkapi, sperând să-l mai prindem deschis. Speranța moare ultima! Nu l-am prins și cu regret am aflat că marțea este închis, așa că l-am pus pe lista unei vizite viitoare la Istanbul, alături de o vizită în partea asiatică. Tot ce ne-a mai rămas de făcut înainte să luăm din nou tramvaiul către hotel, a fost să poposim un pic în parcul Gulhane, care și el merită cu siguranță explorat pe îndelete. Ploaia ne-a alungat însă prea repede. Tramvaiul ne-a dus la destinație rapid, așa că am avut timp să ne și odihnim un pic înainte de aventura nocturnă pe Bosfor.
Taxiul e foarte punctual. La șapte fix ne așteaptă în fața hotelului. Croaziera începe la 20:30, așa că mă întreb ce o să facem până atunci. Întrebarea se dovedește a fi inutilă, pentru că aparent chiar avem nevoie de o oră și jumătate ca să ajungem la punctul de unde luăm vaporul. Și asta nu pentru că ar fi la o distanță imensă, ci pentru că mașina trebuie să preia și alți turiști, de la alte hoteluri. Plouă tare și traficul e foarte aglomerat, iar străduțele înguste întind tot felul de capcane și pun la încercare răbdarea șoferului, care bombăne întruna. Ne întoarcem de câteva ori din drum, facem slalom printre mașini parcate anapoda, care blochează străduțele. Îmi sare inima din loc de câteva ori, dar șoferul pare să știe ce face. Parcă am fi într-un film cu polițiști care ne urmăresc. Suntem prinși într-o cursă agitată, cu ritmuri orientale și cu un șofer guraliv. Trecem în goană prin mai multe cartiere, deși am sentimentul că ne învârtim în cerc.
Ajungem în cele din urmă la locul de îmbarcare pe vaporul Turna, despre care recepționerul ne-a spus că e unul dintre cele mai vechi în branșă. Lume multă și colorată. Am ajuns fix înainte de plecare. Dar asta e de bun augur, căci primim o masă lângă fereastră. La 20:30 punct vaporul se pune în mișcare. Chelnerii încep să se agite, fotografii la fel, muzica e dată la maxim. Repertoriul debutează cu… manele. Ne pregătim să suportăm 3 ceasuri de poluare fonică și deja discutăm despre alternative cum ar fi să stăm mai mult pe punte, pentru că vremea e plăcută. După două manele pe care un grup de români le-au dansat cu patimă, urmează o sârbă, apoi o horă moldoveneasca, apoi muzică din toate culturile lumii. Înțelegem că e aici o strategie, de fapt. Organizatorii vor să fie pe placul tuturor. Așa că timp de 3 ceasuri asistăm la un ghiveci muzical. Ne resemnăm. Iar spectacolul de dansuri tradiționale orientale ne place.
Dansatorii sunt talentați și veseli. Știu că e parte din meseria lor, dar au un vibe autentic. Mâncarea e ok, oamenii sunt plăcuți. Lângă noi – un cuplu indian foarte simpatic. Din când în când ieșim să admirăm peisajul de pe punte. E splendid. Clar, croaziera nocturnă pe Bosfor este o experiență de neratat la Istanbul. La întoarcere suntem în aceeași formula. Mai puțin membrii unei familii cu un băiețel de vreo cinci ani, care la coborârea de pe vapor l-au anunțat pe șoferul care ne aștepta că ei nu mai au nevoie de taxi. Le-o fi ajuns zdruncinăturile de la venire, cine știe…
Drumul până la hotel e mult mai scurt la întoarcere sau cel puțin așa pare. E trecut de miezul nopții când ajungem. Suntem frânți de oboseală, dar mulțumiți de experiențele zilei. Nu știu încă nici azi dacă îmi place sau nu Istanbulul, dar înclin să cred că mă îndrept spre un răspuns pozitiv. Mai am nevoie și de ziua de mâine ca să mă edific. (va urma)
You might also like
Leave A Reply