Luni – ziua în care speranța moare ultima

Mi-am început săptămâna citind eseuri. Nu, nu-s eseuri pentru bac, n-am în mine atâta zel încât să le cer elevilor să facă eseuri structurate din prima săptămână de școală. Dar n-am renunțat la un obicei pe care îl practic de ani buni, acela de a-i provoca pe boboci să scrie liber, despre idealurile lor, desprinzându-se de eternele „personajul, ființă de hârtie”, „titlul, prag de lectură care deschide orizontul de așteptare al cititorului” ori „având toate trăsăturile de formă și de conținut”… Așa că mi-am început ziua citind eseuri despre cine cred ei, adolescenții, că sunt și cine visează să devină. E atâta speranță în rândurile lor, atâta inocență și dorință de bine, încât n-ai cum să nu te încarci cu energie pozitivă.

Harap-Alb a devenit și azi vedeta zilei, în cele 4 ore la clase de a zecea. E uimitor cum, în fiecare an, textul acesta al lui Creangă, care nu este neapărat unul dintre preferatele mele sau ale copiilor, îmi inspiră posibilități noi de abordare și generează, inevitabil, replici memorabile. Știați, spre exemplu, că fata împăratului Roș e un fel de bad girl, care știe să obțină mereu ceea ce își dorește, dar care are intenții bune? 🙂 Sau poate vă întrebați cum de Plumbul bacovian (ca să trecem într-un alt registru) îți poate transmite o senzație de eliberare, în ciuda claustrării sugerate de cavou? Și totul e argumentat și asumat, cu vioiciunea vârstei adolescentine care are ceea ce nouă, adulților, ne lipsește de multe ori – curajul opiniei, taxat prea des drept îndrăzneală imatură ori, mai rău, drept obrăznicie. Îmi ador elevii atunci când au curajul să exprime ceea ce gândesc, ceea ce simt, ceea ce cred în legătură cu textele pe care le analizăm!

Ziua de luni aproape că mi-a readus optimismul, dacă nu ar fi fost umbrită de o constatare personală care s-a transformat într-o nouă grijă – sunt aproape convinsă că în curând va trebui să vizitez un oftalmolog și să mă obișnuiesc cu ideea că nu mai este mult până când voi purta ochelari. Și asta nu mă încântă deloc. Mă vedeam purtând ochelari peste ani, când le voi citi povești nepoților, nu acum… Poate că e totuși doar o impresie și efectul oboselii după 6 ore de mișcare continuă a privirii între sala de clasă, display-ul laptopurilor și imaginile proiectate pe tablă. Cine știe… speranța moare ultima, oricum!