Dorul de mare mi se ivește pe neașteptate, aproape întotdeauna în extrasezon. La fel s-a întâmplat și anul acesta, cu două săptămâni în urmă, când am simțit nevoia de a evada din nou din cotidian. Am mers la mare în weekendul prelungit de 1 iunie. Ne-am odihnit, căci ăsta era și scopul, ne-am revăzut cu oameni dragi și… am revăzut marea, pe care am lăsat-o în urmă după două zile (nu cred că aș fi rezistat mai mult, oricum), cu un gust mai amar ca niciodată.
Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată litoralul nostru atât de devreme, la început de sezon estival și poate că și acesta este un motiv pentru care totul mi s-a părut dezolant. Aiurea! Totul este, de fapt, dezolant, murdar, peticit, înghesuit. Stațiuni încă pustii (le-am luat pe toate de la un capăt la altul), cu muncitori plictisiți, dând cu bidieaua pe vreun perete de hotel de două stele, rămășiță din vremea pe când farfuriile aveau inscripționate numele hotelului pe ele. Iar din loc în loc tronează ruine, din ce în ce mai multe, ale altor vestigii ale unui turism cândva înfloritor. Vama, ea singură, mai arată cumva pitoresc, dar și acolo plutește aceeași senzație de nepăsare, de ”las’ că merge așa”. Marea, doar ea, cu valurile-i nervoase și cu răsăritu-i boem, e neschimbată și salvează ceva, dar prea puțin, din frumusețea pierdută a unor locuri în care am lăsat atâtea amintiri din trecut. Și asta în timp ce la nici 50 de km mai încolo, pe țărmurile aceleiași Mări Negre, la vecinii noștri bulgari, lucrurile au o cu totul altă nuanță.
Da, știu, nu e nimic nou în faptul că la bulgari litoralul este mai curat, că totul pare rupt din alt peisaj. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. Este un subiect inutil, atâta timp cât nimeni nu schimbă realmente ceva. Călătorul egoist din mine se bucură doar de faptul că, fiind atât de aproape, litoralul bulgar este accesibil și oferă, chiar și pentru o scurtă vizită de o zi, experiențe fascinante.
Dalboka – gustul autentic al mării
Așadar, după periplul dezolant de vineri prin toate stațiunile și după o seară antrenantă în Vamă, sâmbătă am decis să dăm o fugă în Bulgaria. Singura mea experiență legată de Bulgaria este vacanța din Albena de acum 5 ani, acceptabilă în cele mai multe privințe. Acum nu este însă același lucru, pentru că este vorba doar de o escapadă de-o zi, în două locuri care ne-au fost recomandate. Primul – Dalboka, ferma de midii, situată într-un mic golf, în localitatea Dălboca, unde se ajunge foarte ușor, printr-o scurtă abatere de la drumul european ce leagă Constanța de Varna. Din Vama Veche până la Dalboka nu sunt, cred, mai mult de 50 de km.
Ce-i așa de grozav în locul ăsta? În primul rând mâncarea – e bună de tot și nu e deloc scumpă. Au tot felul de specialități din pește și din midii, iar cafeaua împrumută ceva din briza mării pe care ai ocazia să o simți chiar pe faleză, căci terasa restaurantului împânzește malurile pline de pescăruși aproape domestici. Chelnerii sunt amabili, vorbesc românește suficient de bine încât să te înțelegi cu ei, iar nota poate fi plătită în leva, în euro sau în ron. Dalboka este o experiență delicioasă pentru gurmanzi (mai puțin la plecare, când ai de urcat o pantă nu prea prietenoasă, dacă ți-ai lăsat mașina sus) și nu numai. Oriunde te-ai îndrepta în Bulgaria, după ce ai trecut vama, merită să faci un ocol pe aici.
Cap Kaliakra – istorie și natură în sunet de acordeon
La întoarcere am făcut un alt ocol, pe la Cap Kaliakra, un loc pe care încă nu-mi explic de ce l-am ratat acum 5 ani sau ori de câte ori am fost în Vamă. De la Dalboka până la Cap Kaliakra, sunt vreo 10 km. Nu mă așteptam ca popasul să fie spectaculos. Dar este! De la drumul cu mașina, printre câmpuri care se pierd la un moment dat în iluzia că te îndrepți către larg, căci fâșia de pământ se îngustează într-atât încât oriunde te uiți, în față sau în lateral, vezi marea, până la liniștea ireală care domină locul, în ciuda aglomerației de vizitatori, totul, absolut totul este fantastic.
Pe lângă frumusețea naturală a stâncii care-și prelungește stabilitatea în mare, încărcată de vegetație specifică, locul este plin de istorie, căci păstrează urmele unei vechi cetăți dacice, redenumite de greci Kali Acra. Intrarea în zona turistică costă 3 leva, o sumă nesemnificativă pentru câtă bucurie oferă ochiului locul în sine. Parcarea e plină, dar cumva găsești loc, fără prea multă bătaie de cap, căci peisajul din larg te fură de îndată ce cobori. Drumul către cele câteva vestigii rămase peste timp e scurt, pe poteci însorite ce lasă în urmă câteva note de acordeon ale unui muzicant amator ce străjuiește intrarea în cetate. Pe ici pe colo, pe o parte a potecii sunt împrăștiate câteva buticuri cu suveniruri. De cealaltă parte – marea, în toată splendoarea ei, care privită de la înălțimea stâncilor are în ea ceva cutremurător. Legenda spune că pe vremuri, pe când cetatea a fost cotropită de turci, 40 de fecioare s-au aruncat de pe stânci în mare ca să nu fie prinse de otomani. În grota muzeu de lângă o terasă amenajată cu mult bun gust, iubitorii de istorie pot găsi informații detaliate despre acest loc minunat, în care timpul pare să stea în loc, doar ca să ai răgazul să te bucuri de perfecțiunea tabloului.
Am plecat de la Kaliakra cu sufletul încărcat de frumos cât să-mi ajungă pentru următoare perioadă, până când vacanța îmi va prilejui alte experiențe memorabile. Am lăsat în urmă vegetația luxuriantă și șosele desenate printre lanuri pline cu maci ori presărate cu lavandă înmugurită, iar a doua zi m-am trezit cu gândul la toată această experiență spontană avută în Bulgaria, gând care mi-a mai îndulcit gustul amar pe care mi l-a lăsat în aceste zile de început de vară, litoralul românesc.
