O vară altfel, în fond…

Aseară am făcut poze pe plajă, multe, desculț, cu laptopul pe genunchi, cu vântul împiedicându-mi-se printre șuvițele pe care aerul sărat le-a colorat în nuanțe haotice în ultimele zile. Îmi amintisem de pozele făcute în vârf de munte, pentru blog, acu doi ani și am zis așa, într-o doară, hai să ducem laptopul și în valuri un pic! Ne-a scăpat apusul, dar nu-i bai, căci aici, la Sveti Vlas, nu prea vezi nici răsăritul nici apusul în mare, decât pe jumătate. De obicei, când fac treburi din astea fără noimă am un sentiment de jenă, care nu știu de unde vine. Adică știu, căci nu degeaba am niște ore de autoanaliză în spate, dar mă sâcâie disconfortul, mi se pare că toată lumea se uită acuzator la mine, cu toate că lumii numai de toanele mele nu i-o fi păsând.

Aseară m-am desprins însă pentru câteva clipe de toate. Plaja era oricum aproape pustie. Grija principală era să nu-i fac baie laptopului, dar dincolo de ea mi-au trecut prin minte tot felul de gânduri amestecate despre vara asta care stă să se termine… despre zbuciumul zilelor cu drumuri la spital, despre agoniile provocate de gânduri pe care le credeam risipite pentru totdeauna, despre întrebări al căror răspuns pare-se că se lasă așteptat. Îmi tot spun că vor trece toate, la fel ca vara. Și mă gândesc uneori cu ce rămânem, de fapt, din fiecare vară trăită intens.

Facebook-ul îmi amintește azi de o altă vară zbuciumată. Parcă a fost acum un secol! Aproape că am uitat detaliile, cu toate că știu că e de ajuns să scrijelesc puțin scoarța amintirilor și totul devine clar, ca într-un film derulat în reluare. Uneori e de ajuns o fisură pentru ca trecutul să țâșnească necruțător prin ea și să te zguduie iar și iar. Dar nu, nu-i rost de nostalgii și de umbra durerilor trecute. Prezentul, se spune, el e cel care trebuie trăit. Intens și fără prea multe gânduri profunde, dacă se poate. Ei da, ce să vezi, nu prea se poate, dar lucrăm, lucrăm mereu la asta – să învățăm să trăim prezentul – o lecție nesfârșită de ecouri care se izbesc de alte timpuri existente în noi.

Vara asta e pe sfârșite. După întâi august vara-i gata, e ca și toamnă, așa spune mereu tata. Și mă enervează pesimismul din convingerea asta. Cum să scurtezi vara cu o lună de zile?! La drept vorbind, poate că are dreptate, toamna începe în august, căci uite, nostalgia care mușcă din dimineața asta cu lumină călduță și zumzet de valuri nu-i de aici. Iar răcoarea de noaptea trecută pare și ea să fie din alt anotimp.

Vara asta a fost altfel și ea. Îmi spun că nu am făcut nimic constructiv, nimic util, nimic semnificativ. Dar ce aș fi putut să fac într-o vară în care m-am simțit prizoniera propriului trup și-n care mi-am șlefuit toate fațetele răbdării și ale așteptării. Mă tângui fără rost, ca și cum îmi cere cineva să mă justific mie însămi, când, de fapt, nu dau nimănui socoteală. Port în mine poveri nespuse de apăsări sufletești. Să le dau drumul, să zboare hai-hui? Să le sugrum și să le îngrop și mai adânc în mine? Sau să le las, pur și simplu, de capul lor? Poate că în asta stă, de fapt, eliberarea, cine știe.

În mai puțin de o săptămână plec în ceea ce aș putea numi, emfatic, experiența vieții mele. Ori poate e doar începutul ei – o călătorie diferită de toate cele făcute până acum, în care mi-am pus toate speranțele de transformare și de răzbunare a eșecurilor din trecut. Așa că poate e timpul să nu mai conteze faptul că vara asta a fost așa cum a fost. Nu e decât o altă vară altfel, în fond…