Uneori se face târziu în noi…
Atât de târziu, încât
ne închidem tăcuți, fără rost,
în cafeneaua propriilor visuri,
alungate din suflet și-mprăștiate răzleț prin ungherele minții.
Ne așezăm dibuind pe întuneric la masa goală
a tăcerilor de odinioară
și depănăm tristeți inutile
pretinzând că nimic din ce-am trăit vreodată nu trebuia să fie altfel.
Ne mistuim în tăceri evazive
singurătățile pasagere,
rumegând la-ntâmplare bucăți de haos
măcinate mereu în lacrimi ireale,
în așteptarea cuiva care să ne tragă obloanele sufletului
și să ne amintească zâmbind
că niciodată, de fapt, nu e prea târziu
în noi.