Uneori trebuie doar să te oprești. Să respiri. Să zâmbești. Și să mergi. Viața chiar este atât de simplă, de fapt… Cu gândurile acestea am urcat de dimineață în avionul care acum este deja aproape de Beauvais, de unde un alt avion mă va duce în Porto, unde ar trebui să aterizez după-amiază.
Am muncit în ultimele săptămâni, mai mult decât în tot anul ăsta, cred. Nu știu cum am eu talentul ăsta să mă apuc de o mie de lucruri și să uit că puterile omului sunt totuși limitate.
Azi plec spre El Camino, din nou. De data asta va fi Camino Portughez, începând din Porto, până la Santiago… nu mă văd mergând mai departe de Santiago nici acum. Habar n-am cum va fi. Sentimentul e atât de diferit față de prima dată, dar este în el acel ceva nedefinit pe care numai gândul la tot ce înseamnă Camino mi-l dă. Involuntar proiectez amintiri de acum doi ani, deși știu că este o experiență diferită. Mi-am dorit mult să nu pornesc singură pe acest al doilea Camino, nu știu de ce. Și cu o săptămână în urmă eram resemnată cu ideea că nu se aliniază planetele și asta e. Nici Elisa, nici Elio, nici Dana nu pot veni de data asta cu mine, așa cum mi-aș fi dorit. Dar, surpriză! Acum câteva zile, Jose, mexicanul, ne-a anunțat pe grup că va parcurge și el Camino Portughez. Așa că ne vom revedea, după doi ani, chiar astăzi, la Porto. E o mare bucurie să-mi revăd unul dintre prietenii dragi de pe primul meu Camino!
Sunt praf de obosită, după o noapte în care nu am dormit deloc, din cauza fobiei mele de a nu pierde avioane, dar și pentru că am lucrat nonstop ca să închei lucruri neterminate. Aproape aterizăm la Beauvais. Doamna de lângă mine pictează cu numere într-o aplicație, pe telefon. Sunt curioasă ce este acolo, în imagine. Un inorog. Zâmbesc. Tocmai am atins pământul. Gândurile îmi sunt amestecate. Urmează 5 ore într-un aeroport care-mi este atât de familiar – Beauvais – din care de obicei mă îndrept către Paris. Nu și de data asta.
Finally… în drum spre Porto! După 5 ore de muncă în aeroport, de pe telefon. Nici măcar nu îmi e somn. Habar nu am ce simt. E un fel de adrenalină care a pus stăpânire pe mine în orele astea: mesaje, telefoane, editat poze, creat fișiere, trimis mailuri, gestionat proiecte. Slavă Domnului că în avion nu am internet! Am plecat cu un pic de întârziere din Beauvais. Jose e deja în Porto. S-a întâlnit cu o prietena din Valencia. Mi-au trimis o fotografie plină de zâmbet. Spiritul Camino e acolo. Mă așteaptă! Și eu respir adrenalină și nu mă pot opri din muncă. Îmi zboară gândul la inorogul din avionul precedent și la fotografia de dimineață, pe care am pus-o pe Instagram și pe Facebook. Hei, oprește-te! Doar oprește-te! Que nos va a pasar? Îmi sună în timpane versul ăsta de când am plecat. Tot ce-mi doresc e să fiu acolo. Atât! Și-n mai puțin de două ore voi fi. Doamne, ce doooor mi-a fost de sentimentul ăsta!
Ador drumul de la aeroport spre centrul orașului Porto. L-am mai făcut cu 4 ani în urmă, împreună cu Dana, când am venit la Ponte de Lima pentru întâlnirea de proiect Erasmus. Jose și Elena, asa se numește prietena din Valencia, vin să mă întâmpine la Catedrală. Merg direct acolo, ca să îmi iau pașaportul de pelerin și scoica. Camino pornește din fața catedralei și merge preț de vreo 2 km în direcția alberguelui unde vom sta toți trei, așa că nu prea are rost să vin dimineață după pașaport doar ca să încep de la Catedrală, mai ales că se deschide la 9:00.
Sunt ultima care își ia pașaportul. Literalmente! Azi este un concert în Catedrală și o închid mai devreme. Doamna care vinde bilete și pașapoarte de pelerin nu e prea încântată că oamenii care vin să viziteze insistă. Așa că închide cu zgomot ușa, după mine. În sfârșit mă văd cu Jose și cu Elena. Ce bucurie să îl reîntâlnesc pe Jose după doi ani, pe Camino. Mergem în pas vioi spre albergue, ca să mă cazez și eu. Nu avem niciun plan pentru seara asta, sunt praf de obosită, dar nu simt deloc oboseala. Sentimentul e prea intens.
Albergue de peregrinos do Porto este încântător. Am plătit 18 euro pentru un pat, e cam mult comparativ cu Camino Francez, dar am lenjerie normală și, cel mai important, e patul de jos. Mi-e dor să revăd malul râului Douro noaptea, dar parcă mi-e greu să îi mai car pe oamenii ăștia care m-au așteptat și au venit să mă întâmpine încă 5 km dus-întors până la Catedrală și pe malul râului. Așa că ezit. La fel cum ezit să aleg drumul pe care voi porni mâine. Jose și Elena vor merge pe Camino litoral, care, aparent, este diferit de cel de coastă. Eu încă nu știu încotro să o apuc. Știu doar că îmi doresc să trec prin Ponte de Lima și mă agăț de asta.
Miguel, de la recepție, e foarte primitor. La fel și hospitalera care îmi explică toate funcționalitățile din albergue. Am un flash de memorie, cu mine în ipostază similară, anul trecut, la Sahagun. E un sentiment plăcut. Remarc ștampila specială. Sunt de fapt 2 ștampile care se pun succesiv, ca să rezulte logoul alberguelui. Miguel îmi explică faptul că ștampila a fost creată de același artist local din Porto, care a făcut designul pașaportului pe care îl țin în mână. Mi-a spus numele, dar evident că nu l-am reținut… presimt că îmi va fi greu să înțeleg și să rețin orice cuvânt în Portugalia, deși se spune că portugheza este foarte apropiată de română. Din fericire mulți portughezi vorbesc engleză, așa că nu intru în panică. Îl întreb pe Miguel care e treaba cu variantele de Camino. Mi-a spus, zâmbind, să aleg cu sufletul, dar a completat că el ar alege indiscutabil, varianta continentală, pentru că este cea istorică, e mai liniștită, cu mai multă natură. Hmmm!
Las decizia pentru dimineață și tot ce mai vreau pentru azi este să mă bucur că sunt aici, împreună cu doi oameni tare faini, care nu vorbesc decât spaniola și mai înțeleg câte un cuvânt în engleză. Ne lipsește mult Elio. El ne conecta pe toți, pentru că putea să traducă din spaniolă, engleză, italiană și ne amizam mereu cu asta. Una peste alta, decidem că suntem prea obosiți pentru restaurant sau terasă, așa că mergem la un supermarket și încropim o cină de pelerini în grădina de la albergue: bachalau (o mâncare cu cartofi, pește și legume), roșii, șnițele, chochos sau altramuces (în spaniolă), adică semințe de lupin (plantă leguminoasă despre a cărei existență nu aveam habar până acum), porumb, struguri, bere, suc de portocale și, evident, pastel de nata (produs de patiserie specific portughez, cu foietaj și cremă de vanilie). A fost o cină delicioasă, cu cântece, cu povești în limba Camino, cu multă veselie. Elena și Jose s-au cunoscut tot pe Camino, cu 9 ani în urmă. Elena este infirmieră la un spital în Valencia și emană bunătate. Efectiv. Mai mai că m-au convins să merg pe litoral cu ei. Dar sunt prea obosită pentru decizii de orice fel. E și mâine o zi… (va urma)
Comment
Buen Camino, Ana!