Nu mi-am propus să ajung neapărat la Paris anul acesta, cum, de altfel nu mi-am propus nimic concret legat de călătoriile din 2017. Întâmplarea, ori poate nu, face ca prima călătorie departe să fie însă şi anul acesta la Paris. Am luat biletele de avion prin octombrie, cred, dintr-un impuls bizar, care în mod cert nu a avut legătură doar cu latura pragmatic a călătoriei. E drept, biletele au fost extreme de ieftine, iar zborurile fără escală şi acestea au contribuit şi ele la alegerea făcută aproape cu ochii închişi. A fost însă altceva, mult mai puternic şi cumva inexplicabil… atracţia aceea irezistibilă pe care o exercită uneori un departe căruia simţim, într-un mod inexplicabil, că îi aparţinem şi ne desfătăm sufletul în voluptatea unui soi de nostalgie pe care toamna o impinge spre limite. Sentimente stranii îmi învăluie de fiecare dată sufletul, în aceeaşi manieră… Şi, dincolo de sentimentele mele amestecate legate de Paris, sclipirea inconfundabilă din ochii Elisei când i-am spus că în februarie plecăm la Paris, doar noi două…
Iată-ne, aşadar, în februarie; după o săptămână plină de calcule, de hârtii ce se cereau completate, de tot felul de mărunţişuri pragmatice care mi-au exploatat neuronii la maxim. Zilele acestea din urmă s-au scurs cu o repeziciune care pare să sfideze orice lege temporală. În tot cazul, e vineri, e început de vacanţă şi nimic nu ne poate opri să ne bucurăm de ea, nici măcar starea de tensiune pe care o generează protestele care au pus ţara asta pe jar de câteva zile încoace. Ştiu, plecarea asta la Paris m-ar putea cataloga drept un cetăţean iresponsabil, lipsit de simţ civic, care în loc să protesteze în Piaţa Unirii se duce să facă o infuzie de romantism parizian. Constat, în aeroport că nu sunt singura iresponsabilă, căci văd chipuri cunoscute ce călătoresc către aceeaşi destinaţie. Să nu intrăm în detalii inutile, totuşi…
Zburăm lin, printre nori pufoşi ce
garnisesc un soare ireal. Prognoza meteo nu este prea prietenoasă pentru următoarele zile, aşa că ne bucurăm măcar de soarele din avion, căci alte motive de bucurie în aeronavele Blue Air nu prea găseşti, dar despre asta, într-un aticol separat. Aterizăm zguduit la Beauvais şi nu prea apucăm să ne dezmeticim, căci rumorile referitoare la incidentul petrecut cu câteva ore în urmă la Luvru generează un soi de panică latentă printre pasageri. Nimeni nu ştie mare lucru, dar ne trec fiori. Fiecare află în cele din urmă, din diferite surse, că, de fapt, atentatul nu a fost chiar un atentat, ci un incident care a agitat spiritele mai mult decât era cazul. Ne liniştim. Autocarul spre Paris e plin de români, unii veniţi cu treburi, alţii, ca şi noi, ca să se bucure de câteva zile de vacanţă, între două zboruri ieftine Iaşi – Paris şi retur. Printre ei, trei madame pitoreşti, demne de Caragiale. Se aşază, evident, pe locurile din faţă, destinate bătrânilor şi invalizilor şi vorbesc atât de tare, încât să vrei şi nu poţi să nu le auzi dialogul pestriţ care evoluează de la discuţii despre Paris, la păreri despre Trump şi Obama, trecând printr-o ceartă aprinsă generată de calculul banilor daţi pe cazare, din care reieşea, se pare, că una dintre ele fusese păgubită de celelalte două. Mai au puţin şi se iau de cap, dar se potolesc brusc căci, deh, e una mai doamnă ca alta şi nu se cade să se pună la 2 euro. Madamele sunt însoţite de odrasle, desigur, un soi de Goe mititei ce se foiesc tot drumul până la Paris. De fapt doar două sunt cu copii, căci a treia, cea supărată de la calcule, pare a fi însoţită de un personaj masculin ce nu prea se încadrează în peisaj. În tot cazul, şoferul merită clar un premiu pentru abilitatea de a suporta poluarea fonică. Elisa se amuză şi îmi spune cu jumătate de glas: “Mami, mi-e ruşine mie de cum vorbesc femeile astea…”. Corect, te apucă ruşinea cu aşa compatrioţi călători; mă simt ca în fragmentul din Metropolele lui Rebreanu pe care îl predau în fiecare an la orele despre aventură şi călătorie. Lipseşte doar paporniţa cu salam, că în rest…
Ajungem după o oră şi un pic într-un Paris gri, care ne întâmpină cu ploaie măruntă, făcându-ne parcă în ciudă. O fi pedeapsa că am plecat din România acu, când ţara arde? Hmmm, mă îndoiesc că natura are vreun amestec în treaba asta cu abrogarea ordonanţei, dar cine ştie… Cert e că la Paris plouă şi că nici de data asta nu am umbrelă. Déjà-vu… O scoatem noi cumva la capăt. În fond, face parte şi ploaia din farmecul călătoriei.
Facem cam 20 de minute de la Porte Maillot până la Châtelet. Hotelul în care 
stăm e foarte aproape de gura de metrou, iar la faţa locului descoperim că există o ieşire care dă chiar în Rue des 2 Boules şi că din doi paşi, la propriu, suntem în faţa hotelului Flor de Rivoli, o alegere inspirată pentru un weekend la Paris. Camera în care stăm e mică, dar primitoare, cu vedere spre Rue de Rivoli. Dar despre asta, cu altă ocazie… După-amiaza pare compromisă de vreme, ploaia nu ne dă nicio şansă la o plimbare de bun venit, însă asta nu ne descurajează. În fond, nu aveam niciun plan stabilit, aşa că lăsăm spontaneitatea să îşi facă treaba. Lăsăm bagajele la hotel, schimbăm amabilităţi cu recepţionerul, apoi o pornim agale pe Rue de Rivoli, în căutarea unei cafele care să ne dezmeticească după călătorie. Ne revigorăm simţurile şi ne lăsăm mânate de intuiţie. Aici intervine însă conflictul dintre generaţii. Ne oprim, undeva la intersecţia dintre bulevardul Sebastopol şi Rue de de Rivoli. Pe mine mă copleşeşte nostalgia locului… Turnul Saint Jacques, luminat feeric, printre picături de ploaie şi aburi de cafea îmi răscoleşte memoria. Elisa e fascinată în schimb de brandurile care împânzesc Rue de Rivoli şi de vitrinele colorate. Facem un compromis, aşa că îmbinăm shoppingul cu plimbare nostalgică de seară, într-o încercare inutilă de a ne planifica ziua următoare, ce eşuează într-o melancolie bizară care îmi pulsează în toată fiinţa după ce trecem, întâmplător, prin faţa hotelului în care am stat anul trecut, în februarie.
Ne întoarcem târziu în camera minusculă şi adormim cu gândul la ce va urma şi cu un sentiment acut de nerăbdare. Parisul e neschimbat… la fel şi emoţia care mă copleşeşte de fiecare dată când ajung aici… (va urma)
