Pe măsură ce avionul coboară, soarele dispare, ca și cum nici n-ar fi fost. La Beauvais e înnorat, însă imaginile de dinainte de aterizare sunt încântătoare – câmpii aliniate perfect, pe care se decupează pâlcuri de case grupate ici și colo, ca într-o carte ilustrată. Aterizăm la Beauvais după o călătorie de aproximativ 3 ore, destul de obositoare – călători zgomotoși, agitație și nelipsitele aplauze de final; dar nimic nu mai contează, căci Parisul e atât de aproape acum! La ghișeele de control merge mai rapid decât mă așteptam, chiar dacă, teoretic, pe lângă pașaport sau buletin, trebuie să prezinți și documentul sanitar corespunzător ce atestă faptul că ești vaccinat, că ai avut deja covid sau că ai un test negativ plus declarația că nu ai simptome și nu ai interacționat cu persoane diagnosticate. Spun teoretic, pentru că în realitate certificatul doar l-am arătat, fără să mi-l scaneze cineva, iar declarația nici nu mi-a cerut-o nimeni. Formalități executate în grabă; călătorii foiesc hârtii, unii le au pe telefon, în tot cazul, merge repede și asta mă bucură. Nu am bagaj de cală, biletele de autocar le-am cumpărat deja online, așa că mă îndrept repede spre stație, fără să stau la coadă. Drumul de la Beauvais la Porte Maillot e relaxant, în autocar e mai liniște decât în avion. Singurul lucru care mă întristează un pic e cerul plumburiu, dar nu se împiedică ea bucuria revederii în niște nori agățați de rămășițele zilei.
Stația de la Porte Maillot, Le Palais des Congrès, bulevardul Pershing, toate sunt neschimbate… am un sentiment intens de familiaritate, chiar dacă trebuie să mă învârt un pic ca să identific intrarea la metrou, deviată din cauza unor lucrări din zonă. Linia 1 până la Châtelet, apoi 4 până la Odéon și în mai puțin de 30 de minute plonjez direct în mijlocul Parisului, mai exact în Carrefour de l’ Odéon, care e suficient de aglomerată încât să îmi amintească de atmosfera pariziană din călătoriile mele anterioare. Nu îmi amintesc dacă am trecut vreodată pe aici, dar totul îmi pare foarte cunoscut. Merg câteva minute pe bulevardul Saint-Germain, pe care îl voi străbate adesea în următoarele zile.
Hotelul la care stau timp de o săptămână e foarte aproape de stația metrou Odéon, undeva la intersecția străzii Buci cu Rue de Seine. La Louisiane e mai mult decât un hotel, e un loc încărcat de istorie și de cultură, în care și-au petrecut vremea o mulțime de nume cunoscute. Au trecut pe aici, de-a lungul anilor, Albert Camus, Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Boris Vian, Juliette Gréco sau, într-un alt registru, Jim Morrison, soliștii de la Pink Floyd, Tarantino… și lista e lungă și cosmopolită, la fel ca intersecția plină de forfortă în care este amplasat hotelul. Locul arată exact așa cum mi l-am imaginat, dar despre istoria lui și despre ce înseamnă să stai în La Louisiane, pe Rue de Seine 60, voi povesti în curând într-un articol separat, căci m-a fermecat de-a dreptul locul ăsta.
La recepție mă întâmpină Charlotte, care vorbește o engleză chinuită, dar simpatică, cu puternic accent francez și care respiră ușurată când îi spun că putem vorbi în franceză. Primesc camera 46 de la etajul 3. Încurc etajele și mă rătăcesc pe holurile înguste, decupate parcă dintr-un film vechi. Podeaua scârțâie sub pași pe alocuri. Am un amalgam de sentimente, în care teama se furișează și ea, recunosc. Dacă nu e ceea ce trebuie să fie? Dacă … dacă… un milion de „dacă” de care va trebui să învăț să mă dezbar în zilele următoare și, poate, pentru tot restul vieții. Și o fac brusc, când deschid ușa camerei care este exact ce trebuie să fie – câțiva metri pătrați, pat, birou, cafetieră, o oglindă mare pe perete, un seif micuț, frigider, perdele înflorate și raze de soare care au început să se joace în fereastră – semn bun!
Nu am răbdare să explorez mai mult camera, dar îmi sar în ochi cosmeticele din baie, toate cu steagul Franței (un pic de patriotism local), îmi las bagajele și mă avânt în descoperirea cartierului Saint-Germain-des-Prés, despre care am am tot citit, dar în care nu am zăbovit niciodată, la drept vorbind, în călătoriile mele anterioare.
Ies din hotel și nici nu știu încotro să o apuc, căci intersecția în care e amplasat La Louisiane e atât de animată, încât îți vine să o iei pe toate străzile deodată. Mă ajută Google Maps, desigur! La recepția hotelului încă sunt hărți ale Parisului pentru turiștii boemi, căci mă îndoiesc că este vreunul care nu are smartphone. Zâmbesc la gândul că acum nu știu dacă aș mai avea răbdare să hoinăresc cu harta în mână, cum făceam pe vremuri. O pornesc agale pe bulevardul Saint-Germain, spre Café de Flore și Les Deux Magots, celebrele cafenele, care împreună cu Brasserie Lipp foarmează trioul sacru din Saint-Germain-des-Prés. Odinioară boeme, astăzi mai degrabă cochete, cosmopolite și scumpe, tocmai pentru trecutul lor glorios, cele trei localuri sunt emblematice pentru istoria culturală a cartierului.
Les Deux Magots
Les Deux Magots, prima care-mi apare în cale, imediat după ce trec pe lână vechea biserică Saint Germain des Prés, e cafeneaua sinonimă cu viața artistică și literară a Parisului, cum bine se subliniază pe pagina oficială a cafenelei. Aici și-au făcut veacul, înainte de suprarealiști și de existențialiști, simboliștii parizieni. Verlaine, Rimbaud, Mallarmé se întâlneau adesea aici, în cafeneaua verde, care odinioară fusese un magazin universal. De fapt, magazinul în sine, avea inițial altă locație în cartier, dar s-a mutat aici pentru a se extinde, iar mai apoi a fost transformat în cafenea, pe la 1885. Cafeneaua a păstrat numele magazinului care înseamnă „două figurine chinezești”. E forfotă și un aer boem, amestecat cu notele unei eleganțe superioare cafenenlelor din Rue de Seine.
Café de Flore
La câțiva pași în sensul meu de mers, se află celebra Café de Flore. Înființată în 1887, cafeneaua are o istorie absolut savuroasă, care include nașterea suprarealismului și evoluția dadaismului, dar și mișcarea existențialistă, ai cărei vestiți promotori, în frunte cu Camus și Sartre și-au petrecut multe zile aici. Pe site-ul oficial al cafenelei curioșii pot citi o mulțime de lucruri despre cum a evoluat cafeneaua, de la înființare până în prezent, când a devenit, se pare, locul preferat al actorilor americani. O întreagă listă de celebrități, printre care De Niro, Jack Nicholson, Johnny Depp, Al Pacino se numără printre clienții cafenelei. Sophie Fontanel, autoarea textului de pe site, povestește cu umor inclusiv despre snobismele de la Flore și despre cum trebuie să comanzi o cafea sau un pahar de vin ca să fii în ton cu atmosfera locului. Încă mă gândesc dacă să beau, de dragul atmosferei, o cafea la Café de Flore…
La Brasserie Lipp
Înființată în 1880, deci cam în aceeași perioadă cu cele două cafenele, La Brasserie Lipp se află chiar peste drum, pe același Bolevard Saint-Germain. Celebră mai ales pentru bucătăria franțuzească, braseria a găzduit și ea de-a lungul timpului numeroase personalități, nu doar din lumea artistică și literară, ci și din cea politică. Se pare că François Mitterrand și Bill Clinton au luat masa aici, printre alții.
Toate cele trei localuri au devenit între timp locuri pretențioase, elitiste, mai ales datorită istoriei lor. Periodic, fiecare dintre ele găzduiește evenimente culturale și ceea ce m-a impresionat este că fiecare dintre ele oferă anual premii pentru scriitorii tineri și talentați, contribuind astfel în continuare la dezvoltarea literaturii sub o formă sau alta.
Trec mai departe, las în urmă trioul Flore-Magots-Lipp, cu intenția de a reveni într-una din zilele viitoare pentru a le explora mai pe îndelete. Mai merg o vreme pe boulevard Saint-Germain, scăldat într-un soare tomnatic, care-mi amintește din prima mea călătorie la Paris. Mă întorc apoi spre Place de Furstemberg, unde se află Muzeul Delacroix. La ora asta este cu siguranță închis, dar îmi doresc doar să identific locul. Străzile paralele cu marele bulevard sunt aproape pustii, scăldate în aceeași lumină blândă. În periplul meu dau peste un loc de popas, Square Laurent Prache, chiar lână biserica Saint Germain-des-Prés, în care mă opresc pentru câteva clipe doar ca să admir peisajul. Ajung apoi în mica piață Furstemberg, care e pustie, dar cochetă și îmi dă un sentiment de intimitate.
Îmi atrage atenția inscripția de pe unul dintre pereții clădirii de la intrarea în piațetă – Métaphores – tisseur d’inspirations – despre care aflu, mai târziu, că este o marcă de țesături care aparține de celebra casă de modă Hermès. Îmi notez în gând programul Muzeului Delacroix, apoi o iau pe Rue de l’Université, care pare interminabilă, până la un moment dat când fac la stânga, spre Éditions Gallimard, cea mai importantă editură franceză. Zăbovesc câteva clipe în fața imensei porți de lemn și îmi trece prin minte o întrebare retorică – oare câți autori vor fi trecut pragul clădirii acesteia, în căutarea afirmării?
Următoarea oprire e acasă la Serge Gainsbourg, pe Rue Verneuil, la nr. 5 bis, unde artistul și-a petrecut ani buni, împreună cu Jane Birkin. La 30 de ani după moartea sa, Charlotte Gainsbourg, fiica artistului, a fost de acord ca locul să fie transformat într-un muzeu, care se va deschide în această toamnă. Va fi un loc exclusivist ce va putea fi vizitat doar în grupuri mici, de aceea prețul biletului este foarte ridicat, 40 de euro. Chiar și așa, fanii lui Gainsbourg se înscriu deja pe lista de așteptare, deschisă deja pe site-ul oficial al muzeului.
Cu muzica lui Gainsbourg în căști și cu pașii plutind pe asfaltul neted, ajung în scurt timp pe Quai Voltaire unde îmi răsfăț privirea. Sena în lumina apusului e splendidă! Simt foșnetul frunzelor sub tălpi și-mi amintesc de toamnă, de toamnele mele colorate cu tot felul de emoții. E încă august, dar se simte adierea lui septembrie nerăbdător să se instaleze pe cheiurile Senei.
Nostalgia îmi este tulburată brusc de zgomot cunoscut – Paraziții, apoi acorduri de manele… Ooo, da, pe cheiurile Senei timpanele îți pot fi scrijelite de note cunoscute. Sunetele vin din boxa micuță a unui fel de tuk tuk modern, al cărui șofer, un tânăr de vreo 20 de ani, român se pare, invită trecătorii la plimbare pe cheiuri – „Taxi Monsieur, taxi Madame?”. Îmi trece prin minte gândul că Rebreanu fusese încântat să descopere nume românești pe un afiș al Comediei franceze în periplus său prin Paris. Ce să zic… nu pot să mă laud cu același sentiment, dar mă amuză ruptura asta spontană de ritm. Las în urmă acordurile stridente și mă pierd pentru minute bune pe Pont des Arts, ca să văd apusul, împreună cu alți trecători. Îmi propusesem să mai explorez zona și în cealaltă parte, spre Cartierul Latin, dar e prea frumoasă atmosfera de pe Pont des Arts, așa că mă las purtată de instinct și rămân fermecată pe pod, mai bine de jumătate de ceas.
E ceva magic în apusul ăsta pe Pont des Arts, un fel de desprindere lentă de tot ce te înconjoară. Oricât de aglomerat ar fi, simți că ești doar tu și Sena și razele care îi mângâie grațios unduirile, tulburate din când în când de apariția vreunui bateau-mouche. Podul de lemn scârțâie sub sute de pași ai altor zeci de călători osteniți care s-au oprit să se bucure de momentul magic – unii pe bănci, alții așezați turcește direct pe pod, cei mai mulți privind apusul prin lentile de smartphone care imortalizează momentul. Fiecare simte în felul lui frumusețea. Aici nimeni nu judecă, nimeni nu are așteptări sau reproșuri. Toată lumea zâmbește. Griji omenești vor fi și mâine, dar apusul e magic acum, aici! Mâine… cine știe ce vor face norii.
Cu asfințitul în suflet și cu o detașare de toate grijile lumii mă îndrept în cele din urmă spre La Louisiane. Seara se încheie perfect, cu Merlot, Brie și câteva boabe aurii de struguri și cu dorința ca noaptea să treacă mai repede. Mâine, Montmartre mă așteaptă!
You might also like
Leave A Reply