O altă cafea cu aromă de toamnă

M-am trezit azi cu gândurie amestecate și cu un sentiment straniu pe care nu l-am mai încercat de ceva timp; un déjà-vu impregnat de nostalgie, cu care cândva mă obișnuisem să-mi petrec suspendarea vremelnică între anotimpurile ființei mele. Munte, mare, oameni noi, locuri de poveste, proiecte optimiste, o mulțime de planuri de viitor, țara străbătută în lung și-n lat, oboseală combinată cu entuziasm, o energie despre care cei din jur mă întreabă mereu de unde o am, câteva momente de reflecție inevitabilă în mijlocul vârtejului unei veri pe care nu mi-o imaginam atât de plină cu de toate și, peste toate astea, zâmbetul minunilor mele pe care nimic nu-l egalează atunci când vine vorba de fericirea mea interioară.

Am plutit o vreme așa, hai hui, printre imagini haotice, între vis și realitate matinală de duminică, într-un soi de reverie pe care am prelungit-o cât am putut de mult. Apoi, inevitabil… trezirea la realitate! În dimineața asta totul pare să fie însă diferit, căci abia acum încep să înțeleg rostul oboselii din ultimele zile și refuzul ferm al întregii mele ființe de a se supune vreunui program anume. Aveam nevoie, cred, de un repaos spontan în care să dau voie gândurilor și faptelor să se așeze domol pe rafturi invizibile de gând, ca să-și poată lua zborul în ceea ce va urma de mâine. Dar înainte de mâine e azi… duminică leneșă, cu debut banal, de care îmi era însă atât de dor.

Azi, după multă vreme, mi-am reluat ritualul matinal în care aburii de cafea se împletesc voluptos cu gânduri și cu trăiri răzlețe pe care încerc să nu le controlez. Au fost de ajuns câțiva stimuli banali, pe care în exuberanța haotică a verii, îi uitasem – foșnetul rece al cerșafurilor încă adormite, sfârâitul cafelei în ibricul meu antic, o fereastră de la bucătărie deschisă, prin care pătrunde nestingherit aer tomnatic, priveliștea animată încă de raze zurlii aruncate peste pădure, doi porumbei lenevind confortabil pe una dintre crengile bradului uscat din fața bucătăriei, o liniște molcomă de banal început de toamnă scăldat în amintiri estivale. Îmi sună fugar în minte… Forever Autumn… aproape la fel ca acum câteva săptămâni, în mașină, pe drumul spre casă – frânturi de nostalgie ițite printre emoții ce îmi par deopotrivă familiare și stranii. Totul se petrece rapid, preț de câteva minute și totuși atât de încet, într-un fel de paradox temporal.

Acum, cândva, prezent, trecut, viitor… toate mi se amestecă în suflet în dimineața asta atât de simplă și de frumoasă, în parfumul discret pe care-l las să-mi gâdile copilărește simțurile încă adormite. Știu, în fond, nu-i decât o altă cafea cu aromă de toamnă, dar tânjisem atât de mult după ea, încât e ca și cum abia azi a venit, în sfârșit și pentru mine toamna.