Așa cum spuneam într-un text anterior, nu ne-am făcut niciun plan pentru călătoria la Roma. Nu știu nici eu de ce. Poate pentru că am fost prea copleșiți de toate înainte să plecăm sau poate pentru că așa trebuia să fie, să ieșim un pic din cotidian și din obișnuința de a face totul conform unui plan bine stabilit dinainte. Cine știe… Cert este că acum, când scriu rândurile astea, după câteva zile de trăit spontan, la propriu, îmi dau seama cât de ancorați suntem în rutine și cât de greu ne este, paradoxal, atunci când „avem timp”, cu toate că ne plângem mereu de lipsa timpului. Ei bine, uite că acum avem timp pentru noi, din belșug aș putea spune și cu toate astea, fără un plan prestabilit, ne vine destul de greu să îl trăim pur și simplu. Nu e ironic?!
Duminică – prima zi la Roma, de-adevăratelea. Ne trezim de dimineață cu speranța că vremea va fi un pic mai bună decât ne avertizează toate aplicațiile meteo. Speranțe deșarte… dar măcar nu plouă! (Încă.) În tot cazul, printre primele cumpărături pe care la facem de la Carrefour marketul de lângă imobilul în care locuim, e și o umbrelă.
Traversăm Piazza Cavour și trecem Tibrul pe unul dintre podurile pe care îmi imaginez că atunci când e vreme frumoasă e mult mai multă animație. Îmi amintesc involuntar de Sena și de podurile pariziene de care mi se face uneori dor. O luăm la pas spre Piazza Navona, care ziua nu mai are parcă același farmec, apoi ușor, spre Pantheonul masiv care domină Piazza della Rotonda și care a devenit între timp unul dintre locurile mele favorite din Roma și asta indiferent de vreme, pentru că am petrecut ceva timp prin zonă în fiecare zi de când suntem aici.
Ne îndreptăm apoi agale spre faimoasa Fontana di Trevi care este, într-adevăr, somptuoasă cum, de altfel, sunt toate fântânile din Roma, cu apa lor limpede șiroind printre basoreliefuri imense și expresive. Mergem mai departe, pe traseul clasic, aș zice, al turistului ajuns la Roma. Următoarea oprirea – Piazza Venezia.
Imensul Altar al Patriei, străjuit de fântâni impunătoare te copleșește în imaginea sa de ansamblu. Și acesta nu e decât începutul, căci tot ceea ce poți cuprinde cu privirea e absolut copleșitor. Drumul spre columna lui Traian, urmat de plimbarea pe Via dei Fori Imperiali în capătul căreia se înalță Colosseumul este uluitor, prin grandoarea a tot ceea ce te înconjoară. Ruinele, mărturii palpabile ale ceea ce odinioară a fost Imperiul Roman, te transportă cu două milenii în urmă și te fac să conștientizezi cât de efemer este, de fapt, universul acesta pe care îl populăm.
Te simți deodată mic, o entitate iluzorie pe axa infinită a timpului. Pinii umbrelă, cu coroanele lor verzi imense sunt singurii care par să se ridice la înălțimea ruinelor, într-o atmosferă pe care nu prea ai cum să o descrii în cuvinte. Totul e în neclintire. Și pare să fie așa de secole. Din când în când, un țipăt ascuțit de pescăruș brăzdează cerul plumburiu și te face să tresari. Da, e forfotă și aici, dar sentimentul e cu totul diferit. La fel ca atunci când am văzut Forumul Roman cu ani în urmă și acum mă simt la fel. E ciudat cum aceleași locuri îți trezesc aceleași sentimente, la ani distanță.
Ne oprim la Colosseum, unde ne propunem să intrăm în altă zi, dacă avem noroc să prindem câteva ore fără ploaie. Facem fotografii în exterior, ca tot turistul ajuns aici, și poposim o vreme în zonă. Îmi trece prin minte faptuul că toată lumea pozează Colosseumul, însă cei mai mulți ignoră o altă construcție monumentală, Arcul lui Constantin, care este amplasat chiar lângă Colosseum. De altfel, cred că nici noi nu i-am acordat importanță, decât atunci când am revenit în zonă, la ceas târziu, în noapte, atunci când miile de turiști au dispărut ca prin minune.
Roma e incredibil de aglomerată, chiar și acum, pe ploaie și la final de noiembrie, în extra-sezon cum s-ar spune. Îmi imaginez cum trebuie să fie vara și îmi trece prin minte că nu-mi doresc neapărat să experimentez, așa că mă voi gândi de două ori înainte să arunc cei doi bănuți în Fontana di Trevi. Legenda spune că trebui să arunci două monede în fântână – una ca să ți se îndeplinească dorințele și alta ca să fii sigur că vei reveni la Roma. Îmi amintesc că acum șapte ani, cu toate că fântâna era în renovare și tot ce puteai vedea erau schelele, undeva, în mijlocul lor era un loc special amenajat de unde puteai să arunci totuși monede în fântână. Te pui cu legenda?!
Tot agale, prin valea dinspre Circo Maximo ne-am întors spre Piazza Venezia, lăsând în urmă Teatro Marcello și Muzeele Capitoline, cu gândul la civilizația omenească și la cât de copleșitor este trecutul omenirii. Hoinărim o vreme pe Via del Corso și ne lăsăm purtați de instinct pe străduțele laterale super aglomerate și ele, până când simțim oboseala în tălpi. Nu avem de bifat nimic și nici de dat socoteală cuiva, așa că ne retragem în camera de la etajul 3 odată cu lăsarea nopții. Apropos de asta, unul dintre posibilele dezavantaje ale unei călătorii la Roma în perioada aceasta este și faptul că soarele apune undeva în jur de 16:30 și odată cu noaptea se instalează și răcoarea. Dar răcoarea nocturnă nu e neapărat un impediment pentru spiritele aventuroase!
Spre seară plouă. Din nou. Ne consolăm cu gândul că trebuie să ne obișnuim cu ideea că vom avea un sejur ploios, așa că începem chiar să ne documentăm despre ce poți face la Roma pe ploaie. Acum, când scriu, suntem deja în aeroport și cred că aș putea scrie eu însămi un material dens despre cum faci pace timp de o săptămână la Roma cu ploaia, căci în cele din urmă nu am avut de ales – a trebuit să acceptăm că bucuria de a descoperi Roma și de a ne acorda timp nouă nu are legătură cu vremea. Așa că ne-am propus să transformăm tot ceea ce ni se întâmplă în ceva frumos, de care să ne bucurăm la maximum. În fond, cam așa ar trebui să facem, cred, și în viață – să schimbăm perspectiva mai des și să conștientizăm că nimic nu este etern; nici măcar Imperiul Roman!
Hokkaido – o experiență culinară de neratat – AYCE
Despre meniul de tip AYCE (all you can eat) auzisem păreri împărțite, însă la recomandarea unor prieteni ne propuseserăm să încercăm experiența asta la un restaurant cu specific japonez de pe lângă Termini. După o simplă căutare pe Google am ajuns la concluzia că italienii au o pasiune pentru genul acesta de experiență, mai ales când vine vorba de restaurantele cu specific asiatic. Un meniu all you can eat ajunge undeva la 20 de euro dacă este luat la prânz (adică între 13:00 și 15:00) și 25 de euro la cină (adică între 18:00 și 23:00). Să ne înțelegem, meniul este același, doar prețul diferă. Nu știu care e logica, deși tind să cred că e vorba mai ales despre timpul mai îndelungat petrecut în restaurant, deci și de probabilitatea ca și consumația să fie mai mare. E bine de știut că băuturile și desertul nu sunt incluse în preț. În rest, poți comanda din meniu tot ce îți dorești și tot ce crezi că poți consuma în orele petrecute în restaurant. Un detaliu important de reeținut, asupra căruia ești avertizat de ela intrare, de altfel, este faptul că ceea ce rămâne în farfurie se plătește la suprapreț. Altfel spus, nu trebuie să comanzi mai mult decât poți mânca.
Ceea ce mi-a plăcut a fost instructajul pe care ni l-a făcut chelnerița despre cum să comandăm porții mici și variate, ca să le putem consuma. Piesa de rezistența, dincolo de sushi care este excelent gătit la Hokkaido, este modul de a comanda. Totul se petrece într-un metru pătrat, la propriu, mesele sunt minuscule, separate între ele prin pereți de sticlă opacă și fiecare scaun este dotat cu o tabletă-meniu de pe care comanzi ori de câte ori ai chef. Evident că totul este gândit până la ultimul detaliu și că deși ideea de all you can eat pare un chilipir, mai ales pentru gurmanzi, de fapt, nu economisești mare lucru. Dar experiența în sine, în ansamblu, a fost simpatică; chiar dacă până a doua zi până după prânz nu am mai vrut să văd mâncare în fața ochilor.
Evident, n-au lipsit nici prăjiturile cu răvașe de la final – „Wait for the right moment!” – asta scria pe al meu. Hmmm, cu siguranță nu se referea la momentul potrivit pentru a descoperi Roma, căci acesta nu trebuie musai așteptat. E suficient să te afli în mijlocul ei ca să știi că indiferent de cât de tare plouă afară sau cât de copleșitoare ți-a fost viața în ultima perioadă, la Roma trebuie doar să te bucuri și să te lași purtat de val.
Am pornit spre casă târziu, cu gândul să mergem pe jos ca să ne facem siesta după o cină nepermis de bogată. Și am mers o vreme așa hai-hui, căci ploaia și-a propus să ne dea un răgaz până la următoarea ei apariție. Am mers să vedem Fontana di Trevi noaptea. E splendidă. Și la fel de aglomerată… Apoi am luat o trotinetă Lime și am descoperit o altă perspectivă a plimbării prin Roma, pe care într-una din nopțile următoare ne-am propus să o repetăm, fără să știm atunci că aceasta va deveni una dintre cele mai prețioease amintiri de la Roma, de fapt. (va urma)
You might also like
Leave A Reply