Zi cu soare pe colinele Romei

După ziua de luni, petrecută la Vatican, marți se anunța a fi singura zi însorită din sejurul nostru la Roma, așa că ne-am propus să nu ratăm nicio rază de soare, de la răsărit la apus. Pe cât de mare a fost entuziasmul de luni seara, când ne-am făcut traseul pentru a doua zi, pe atât de greu ne-a fost să ne trezim dimineața, așa că răsăritul l-am ratat. Asta nu ne-a oprit să ne facem totuși traseul complet care a însumat peste 20 de kilometri parcurși până seara.

Am pornit în pas vioi spre Belvedere di Gianicolo, locul din care ar fi trebuit să admirăm răsăritul, cu gândul că măcar ne vom bucura de priveliștea panoramică. Și ne-am bucurat – și de priveliște și de drumul până acolo, pe lângă Castelul Sant’ Angelo, pe malul Tibrului, împodobit încă de frunze ruginii ce se încăpățânează să nu se desprindă de ramuri, contrastând inedit cu verdele crud al ierbii ori cu frunzele palmierilor ce se ițesc ici și colo prin câte o piață însorită.

Poposim o vreme pe terasa de unde poți admira acoperișurile Romei, apoi ne îndreptăm la pas spre Trastevere, cel mai vechi cartier al Romei, pe care se spune că nu ar trebui să îl ratezi cu niciun preț. Recunosc, pe mine Trastevere nu m-a impresionat prea tare ziua, nu știu de ce. E drept că l-am descoperit ulterior cu totul altfel, dar noaptea.

Giardini degli Aranci e următoarea oprire în traseul nostru de călători hoinari prin Roma însorită. Doar că ajungem greu acolo, căci încurcăm străzile și podurile. Important e că totuși ajungem. E liniște și e tare frumos. Se spune că grădina aceasta este unul dintre cele mai romantice locuri din Roma. Și de aici răsăritul trebuie să fie magic, dar îl lăsăm pentru altă ocazie, căci știm că în zilele următoare nu vom mai avea parte de vreun răsărit și ne-am obișnuit deja cu ideea asta.  Poposim așadar o vreme pe o bancă, printre portocalii încă verzi. Totul, dar absolut totul, e într-o neclintire bizară. Undeva lângă balustradă, un pictor amator își exersează mișcările ample de pensule ce urmează parcă acordurile pe care le împrăștie chitara unui trubadur modern ce-și face veacul pe una dintre alei.

Mi-a plăcut mult la Roma sunetul muzicii care te întâmpină la tot pasul, de la acorduri de chitară clasică ori modernă, la pianiști de ocazie sau la ecoul de vioară ce capătă efecte sonore fabuloase odată cu ecoul rătăcit printre zidurile întunecate. Din grădina cu portocali am coborât în valea care pe vremea romanilor adăpostea Circo Maximo, cea mai mare arenă de jocuri pe care a cunoscut-o vreodată omenirea. Astăzi se mai păstrează doar o parte din ruinele zidului de est și cu greu îți poți imagina grandoarea de odinioară a locului. Am mers așa, fără țintă, o bucată bună de vreme. Am ajuns din nou în Piazza Venezia, după ce ne-am plimbat pe scările din fața Muzeelor Capitoline în care nu am intrat, pentru că era prea frumos afară ca să ne petrecem câteva ceasuri bune în interior.

Am ajuns puțin după prânz în Piazza della Rotonda. Aveam opțiunea de a intra în Pantheon, însă am preferat să rămânem în exterior, unde am și luat prânzul, la una dintre terasele cu priveliște spre Pantheon. Am zăbovit mai bine de un ceas, cu toate că am fi putut să ne ridicăm mai repede.

Cred că ziua de marți petrecută la Roma a fost cea în care am înțeles pe deplin sensul celebrei expresii „dolce far niente”, care nu-i nici pe departe sinonimă cu plăcerea de a nu face nimic, cel puțin nu în sensul propriu. Dolce far niente e un fel de stare de spirit, în care voluptatea de a te lăsa purtat de inspirația de moment se îmbină cu plăcerea de a nu căuta bucurii anume, ci de a te desfăta calm, lăsându-le să te găsească ele pe tine, într-un amalgam de sunete, de gusturi, de culori și de miresme pe care nu te-ai fi gândit vreodată că o să le descoperi așa, în felul ăsta total neprogramat și haotic. Iar prânzul la Pantheon, în acorduri de Nessun dorma a fost un fel de punct culminant al acestei revelații ivite la fel de spontan ca toate micile bucurii din săptămâna aceasta.

Apusul l-am prins la limită, în Piazza di Spagna. Am urcat într-un suflet scările, cât încă se mai reflecta lumina în zidurile bisericii Trinita dei Monti ce se înalță semeață la capătul treptelor spaniole, pe care Vacanța la Roma le-a făcut celebre. 

Seara târziu, după o baie fierbinte care a mai atenuat din efectele celor mai bine de 20 de kilometri parcurși la picior, aveam să descoperim frumusețea inedită a orașului celor șapte coline – Roma noaptea e splendidă! E altfel! Plimbarea cu trotineta electrică după miezul nopții pe Via del Corso, cu vocea lui Pavarotti râsunând în căști rămâne, de departe, una dintre cele mai frumoase experiențe trăite la Roma, într-o noapte senină, sublimă, pe care am avut sentimentul că o așteptam de foarte mult timp. (va urma)