O jumătate de ceas cât o viață întreagă…

Circul cu tramvaiul de câteva zile. Știu, nu e nimic spectaculos în a circula cu tramvaiul în Iași sau poate că este, uneori, doar în sens ironic. Pentru mine însă e o experiență bizară, la fel cum ar fi, probabil, pentru orice ființă obișnuită de ceva ani cu confortul automobilului. Și nu, nu e vorba de răsfăț ori de cine știe ce atitudine mofturoasă, care ar putea să-mi aducă încă din aceste prime rânduri surâsuri malițioase și replici asemenea. Îmi place aventura pe care o am de câteva zile în tramvaiul 13 (fatidic număr, nu?), pentru că, da, e ceva în experiența asta care îmi schimbă modul de a privi lumea, pe care l-am adoptat, involuntar poate, în ultimii ani. Dar despre viața mea fără mașină voi povesti zilele viitoare. Azi vreau doar să fixez în cuvinte episodul candid la care am asistat în drum spre casă, în prezența a două personaje de poveste… un bătrân și o bătrână, cu care am împărțit călătoria din Copou până în Tătărași, al căror dialog mi-a marcat întreaga zi. Știu, sunt sentimentală, dar altfel n-aș fi eu…

Am urcat de la stadion, ca de obicei… M-am așezat, fără să bag inițial de seamă, în fața unei doamne în vârstă. Mi-am scos repejor volumul pe care-l port zilele acestea în geantă (o, da, e o nebunie să redescopăr cititul în tramvai…) și mi-am cufundat privirea între paginile îngălbenite, pregătită să zăbovesc cel puțin vreo jumătate de oră, cât durează de regulă călătoria la ora prânzului. Intenția mi-a fost însă perturbată brusc la următoarea stație, când un bătrânel (să tot fi avut vreo 75 de ani, poate mai mult) s-a dezechilibrat în dorința de a se așeza pe celălat scaun din față, lângă doamna cu pricina, după ce un puști amabil a sărit înainte să mă ridic eu pentru a-i oferi locul. Precaută și spontană, doamna îl apucă de braț cu o precizie aproape matematică și îl ajută să se așeze. Mă scuzați, îngaimă el, timid… Nu-i nimic, nu-i nimic, așa e la vârsta noastră… avem picioarele fragile, îi zâmbește doamna pe sub rama elegantă a ochelarilor care îi camuflează privirea de un albastru intens. Domnul se așază discret, simțindu-se cumva încă dator să se scuze pentru cele câteva secunde în care nimeni nu ar fi putut oricum sfida legile fizicii. Apoi, după ce-și trage un pic sufletul rostește autocompătimitor… Eh, așa-i la vârsta a treia, nu mai ești stăpân pe propriul corp, deși mintea ți-e limpede bine… Doamna îi răspunde cu zâmbet larg și cu un gest șugubăț din mână: Ei, aș, a doua și jumătate! Nu suntem încă la a treia! Râd amândoi și continuă dialogul atât de firesc de parcă s-ar fi cunoscut de-o viață ori de parcă ar juca pe o scenă roluri pe care le repetă de ani buni… Aud fără să vreau crâmpeie din conversația lor și mă simt ciudat, de parcă aș fi unicul spectator al acestei candide reprezentații. Cartea pe care o țin în mână îmi servește drept paravan și oricum, încerc să mă abțin să nu-i sorb din priviri, chiar dacă e greu. Sunt atât de absorbiți de dialogul lor, încât probabil că prezența mea în fața lor e absolut insignifiantă.

Domnul vine din Copou, a făcut o plimbare primăvăratică (așa, de antrenament, după cum mărturisește). Doamna a fost în Botanică, să vadă în ce stadiu e covorul de lalele (pe săptămâna viitoare o să fie splendid, zice). Rând pe rând trec prin subiecte diafane, vorbesc despre flori, despre oameni, despre vârste, despre scrisul de mână, despre concursuri de caligrafie care existau pe vremea lor. Își exprimă regretul că astăzi oamenii nu mai dau importanță aspectului unei scrisori (fără să-și pună măcar problema dacă cineva mai scrie azi scrisori). Discută apoi despre cărți, despre tinerii care nu citesc sau citesc, dar nu sunt îndrumați spre lectură, despre bibliotecile care sunt goale, despre lumea asta modernă în care tinerii umblă buimaci și nu-și găsesc ușor drumul, despre orele de latină și elină de pe vremea lor. Doamna își amintește de profesorii ei, înșiruie o mulțime de nume și, într-un final apoteotic mărturisește că Adela i-a fost profesoară… Da, da, Adela lui Ibrăileanu… Doamne, ce poveste de dragoste a trăit femeia asta… Șirul vorbelor le este întrerupt de rugămințile unui copil cerșetor, la care doamna răspunde hotărât, dar fără vreo urmă de dojană: La școală puișor, la școală trebuie să mergi, să înveți carte și o să ai de toate!

Îi privesc pe rând, mă minunez de seninătatea lor… Grizonați amândoi, aproape cărunți de-a binelea. Ea – ochi mari, limpezi, de un albastru pe care nu ai cum să îl uiți, machiată discret, purtând bijuterii care îi subliniază atât de frumos trăsăturile feminine. Buclele mici, cenușii, îi încadrează capul perfect rotund, acoperit de o pălărioară gri, ce pare făcută anume pentru ea. E cochetă, fără a fi stridentă, are cumva ceva din bunătatea unei bunicuțe, dar și un soi de eleganță aristocratică ce respiră prin toți porii. El – timid, cu trăsături mai degrabă comune, îmbrăcat îngrijit, la costum și cămașă, cu părul rar, pieptănat corespunzător, cu pielea arsă de soare și obrazul proaspăt bărbierit… Are cumva un aer boem, care stârnește curiozitatea și vorbește atât de moale și calm… I-am ascultat și privit așa minute în șir, fără să mă mai gândesc la nimic și fără să îmi dau măcar seama că volumul ce-mi servea drept cortină (Povești de dragoste la prima vedere… coincidență…) mi-a alunecat în geantă, cu mult timp înainte să mă pregătesc de coborâre. Chiar cu câteva secunde înainte ca tramvaiul să-și facă popasul obișnuit în stația Doctor Savini, domnul se pregătește să se ridice și, odată cu el, înțeleg că și doamna intenționează să coboare. Înainte de a se ridica rostește însă grav, aproape teatral, dar cu o naturalețe debordantă: Domnule… vă mulțumesc că mi-ați permis să dau glas gândurilor mele în aceste minute de călătorie împreună. El îi zâmbește larg, cu ochi sclipitori, înclină ușor din cap și o invită să pășească înainte, punându-i discret mâna trumurândă pe umăr, ca și cum ar petrece-o după o vizită reușită. Doamne, cât sunt de frumoși!

Coborâm toți trei și  o luăm în direcții opuse, dar în îmbulzeala ce se rarefiază treptat nu mă pot abține să nu întorc capul. Îi urmăresc cu privirea câteva secunde și prelungesc preț de o clipă întâmplarea, privindu-i cum își zâmbesc, gesticulând, pe cealaltă parte a străzii, într-o imagine înduioșătoare, înconjurați de copii care vin de la școală și de florile multicolore ale tonetei din colț.

Mi-i imaginez tineri, călătorind prin timp, într-o jumătate de oră cât într-o viață de om. Zâmbesc și-mi continui drumul spre casă, fără regrete, fără planuri, doar cu gândul ivit brusc de nu știu unde la liliacul alb ce stă să înflorească sub geamul meu de la bucătărie.