Îmi tot propun de multă vreme să reflectez mai mult asupra ipostazei mele de profesor și nu doar să reflectez, ci și să acționez în urma rezultatelor reflecții. De propus, îmi propun întotdeauna multe lucruri, atunci când vine vorba de școală mai ales… Nu toate se materializează sau cel puțin nu toate sunt duse până la capăt așa cum mi-aș dori eu. Motive?! Sunt destule, dar nu e rostul aici de a fi invocate. Cert este că reflecțiile pe care mi le tot propun asupra actului didactic și asupra a ceea ce se întâmplă în genere în sistemul în care mă aflu angrenată de mai bine de 15 ani se vor materializa de acum înainte, sper, în acest Jurnal de profesor atipic, pe care intenționez să îl țin de-a lungul acestui an școlar. Ele, reflecțiile, existau oricum, însă exprimate sporadic în variate contexte.
De ce un jurnal de profesor atipic?
Încep invers decât în ordinea din titlu, cu câteva cuvinte despre ceea ce vreau să scriu în acest jurnal virtual, a cărui idee mi-a venit prin vară, înainte de sfârșitul anului școlar precedent. De ce un jurnal de profesor atipic? Pentru mai multe motive… În primul rând pentru că în vara aceasta am aflat cât de important este feedbackul, de oriunde ar veni el (mai ales de la propria persoană, atunci când este onest) și cât de importantă este reflecția asupra acțiunilor pe care le întreprinzi în diverse contexte . În al doilea rând, pentru că, în virtutea unor întâmplări mai mult sau mai puțin fericite din ultima vreme, am conștientizat importanța articolului 30 din Constituția României și faptul că mult prea des unii sau alții îl încalcă cu bună știință (ori poate că nici nu au habar de existența lui…), în virtutea unor false idealuri abstracte și ipocrite, a căror noimă îmi scapă. Și în al treilea rând, pentru că e bine așa, din când în când, să te mai și detașezi de fapte și de oameni și să extragi esența a ceea ce trăiești într-un mediu în care nu te poți plânge niciodată de plictiseală.
Așadar, ceea ce voi nota pe aici, prin jurnalul acesta de profesor atipic (nu cred că-i nevoie să mai lămuresc și asta… de ce atipic…) este reacția mea la ceea ce mi se întâmplă în ”sistem” și totodată reflecția mea asupra propriior fapte și gânduri legate direct sau indirect de meseria pe care o practic. Nu intenționez să fac din el un câmp de luptă, ci mai degrabă un spațiu al memoriei virtuale din care care să îmi alimentez eu însămi, în primul rând, dorința de a nu renunța, care îmi dă târcoale de suficiente ori în ultima vreme. Și poate că e necesar să precizez, pentru cine nu este convins de acest lucru, că ceea ce scriu aici reprezintă exclusiv opinia mea, care este una subiectivă, și nu a vreunei instituții sau a vreunei organizații cu care, din varii motive, ar putea fi asociată persoana mea. Scriu pentru că așa simt să exprim ceea ce gândesc și nu pentru a construi sau deconstrui imaginea cuiva sau a ceva.
Săptămâna 1 – ENTUZIASM
După o vară plină, printre altele, de activități direct legate de ipostaza mea de profesor, activități despre care nu am apucat încă să scriu pe aici, toamna nu avea cum să fie altfel decât plină de entuziasm, cum, de altfel, sunt în genere toate toamnele mele de profesor la început. E drept că pe parcurs entuziasmul se diluează simțitor, de cele mai multe ori din cauze externe, dar de data asta mi-am propus să fie altfel. Și este. Încă din prima săptămână.
Sunt din nou diriginte de bobocei liceeni. 9F – cu siguranță nimic nu e întâmplător! Mi-am dorit tare mult să se întâmple asta, căci am rămas cu câteva mustrări de conștiință după generația trecută, cu care nu am făcut tot ce mi-aș fi dorit să fac, ca diriginte, căci uneori, când viața o ia razna, e greu să ții pasul așa cum ți-ai dori în toate compartimentele ei. Și da, în ultimii patru ani, viața mea a luat-o razna de nenumărate ori, până să își regăsească un curs firesc. Așadar, diriginte de 9F – clasă simpatică, cu niște copii tare frumoși pe care i-am simțit deschiși încă din prima zi și cu care am eu un feeling că voi face lucruri tare frumoase în următoarea perioadă. De altfel, unul dintre ele s-a și întâmplat – prima ieșire împreună, la finalul primei săptămâni – plimbare de duminică prin Copoul încă verde, cu un popas la Muzeul Eminescu, de unde am aflat o mulțime de lucruri inedite despre fostul Muzeu al teatrului, urmată de socializare la un suc și o prăjitură.
Altă sursă a entuziasmului – proiectul Euroscola LIIS 2017. O mână de copii, 24 mai exact, ajutați de mine și de Dana promovează în perioada aceasta Mănăstirea Dobrovăț, un obiectiv spiritual aflat la mai puțin de 30 de km de Iași, prea puțin cunoscut ieșenilor și turiștilor în general. S-au mobilizat frumos și și-au propus să facă un proiect îndrăzneț, într-un timp relativ scurt, prin care să le spună ieșenilor că ultima ctitorie a lui Ștefan cel Mare este un obiectiv de patrimoniu care trebuie cunoscut și apreciat, dacă nu pentru valoarea lui spirituală și culturală, care pentru mulți rămâne poate doar ceva abstract, măcar pentru faptul că este amplasată într-o zonă splendidă, cu peisaj de poveste.
Cuvântul primei săptămâni de școală rămâne entuziasmul, în ciuda câtorva stupidități de ”bun revenit” în sistem. Le trec cu vederea deocamdată, căci nu vreau să mă încarc cu energie negativă. Nu pot să nu mă întreb, retoric totuși, căci retorice rămân, se pare, toate întrebările care au legătură cu cerințele uneori aberante ale ”sistemului”… Cum să vrei teste inițiale în prima săptămână de după vacanță?! Ca să verifici ce?! Sau poate doar ca să îi amintești elevului că a revenit pe terenul de luptă… Cine știe… Și, de-a dreptul aberant, cum să începi un an școlar cu atâtea schimbări, fără un manual la clasa a cincea, cu un compendiu încropit în grabă doar așa, de ochii lumii, în timp ce susții sus și tare că profesorii nu trebuie să folosească decât manuale și auxiliare avizate de Minister?! Ei, cum! Uite așa bine! În rest, despre isteria generală produsă de auxiliare și despre alte isterii, mai particulare, ivite din te miri ce, n-are rost să mai scriu nimic, căci nu merită timpul meu de reflecție. (va urma)
You might also like
Leave A Reply