Ne trezim devreme, mult mai devreme decât într-o zi obișnuită, chiar dacă suntem în vacanță. Așa se întâmplă întotdeauna. Nu știu dacă e nerăbdarea de a descoperi un loc necunoscut sau faptul că suntem total relaxați, pentru că nu avem nimic de făcut peste zi… poate amândouă, cine știe. Ne bucurăm pe fugă de micul dejun bogat de la Fortino, căci nu vrem să ratăm nimic din splendoarea zilei, cu atât mai mult cu cât se pare că următoarele două zile vor fi ploioase, după previziunile meteo.
Pornim, așadar, la pas (cum altfel) spre inima orașului, de-a lungul bulevardului Principe Oddone, în apropierea căruia este situat hotelul în care stăm, pe malul râului Dora. După vreun sfert de oră de mers ne pierdem pașii pe străzi al căror nume nu mă chinui să îl memorez. Harta fizică nu prea ne mai este de folos, căci Google maps rezolvă orice dilemă. Faptul că putem folosi internetul fără costuri suplimentare este un mare avantaj pentru o astfel de călătorie, într-un oraș despre care nu știm mare lucru. În tot cazul ipostaza aceasta de turiști cu harta în mână și rucsacul în spate îmi declanșează memoria involuntară și mă face să fiu nostalgică. Așa că, deși e inutilă practic, continui să țin în mână harta lucioasă.
Mergem alene printre clădiri impunătoare, pe străzi largi, pavate ori astfaltate. Deși e soare, totul mi se pare întunecat. De vină este arhitectura, în mod sigur. Clădirile imense, sunt aliniate tăcut de o parte și de alta a străzilor semi pustii. Multe dintre ele sunt din cărămidă roșie, o nuanță întunecată, ce se asortează perfect cu zidurile înnegrite ale celorlalte clădiri. Am un straniu sentiment de grandoare, dar într-un fel pe care încă nu îl pot defini. Trecem prin Piazza Statuto, unde poposim preț de o cafea, ca să ne facem totuși un itinerariu. Apoi ne pierdem printre clădirile roșiatice și începem să simțim forfota… la început în surdină, apoi din ce în ce mai intens. Intrăm pe Via Monte di Pieta, care e împânzită de umbrele galbene sub care negustori de produse tradiționale își prezintă zgomotos marfa. Strada e învăluită în tot soiul de arome pe care nu știu să le identific, iar de la un punct încolo, pe toate tarabele se ridică munți de brânză. Bucăți de brânză de toate dimensiunile, în nuanțe variate de galben, pigmentate pe ici pe colo de mucegaiul proaspăt, sunt stivuite artistic și te îndeamnă la experiențe culinare memorabile, pe care zâmbetele celor care vând par să le certifice.
Ajungem la un moment dat în piața imensă din care se intră în Palazzo Reale, de fapt în Musei Reali, un complex pe care, dacă ajungi la Torino, trebuie musai să îl vizitezi. Avem noroc, se pare, căci, din nu știu ce motiv anume, intrarea în palat este astăzi gratuită pentru toată lumea. E ceva, căci, în principiu, cam peste tot intrările costă în jur de 10 euro.
Timp de mai bine de două ore ne bucurăm de artă… de forme, de culori, de atitudini surprinse migălos în ulei sau în marmură. Ne lăsăm copleșiți de pictura renascentistă, de stiluri inedite, despre care nu știu suficient de multe pentru a vorbi despre ele. Nu sunt reunite aici neapărat cele mai importante nume ale artei italiene ori de pretutindeni, însă unele dintre opere expuse sunt realmente impresionante. Printre ele și un Rubens care îți taie respirația. Îmi rămâne în minte un nume – Jan Griffier – pictor din secolul al XVII-lea a cărui minuțiozitate în ceea ce privește acuratețea detaliilor aproape că șochează. Apoi, la fel de intensă este emoția pe care mi-o produc sculpturile miniaturale în marmură și alabastru. Nu pot explica de ce. Îmi amintesc, prin nu știu ce încrengătură a memoriei, de vizita la Pompidou, de anul trecut cam în aceeași perioadă. Irelevant. Vizita în Musei Reali se termină cu o plimbare prin grădina palatului, ale cărei alei pietruite, mângâiate de soare, își așteaptă oaspeții. Părăsim apoi piața imensă, în cântec de mandolină al cărui ecou răzbate departe împrăștiindu-se pe străzile care se ramifică în toate direcțiile.
Mai poposim o vreme în Piazza Castello, apoi ne hotărâm să ne îndreptăm spre La Superga, una dintre cele mai înalte coline din zonă, unde se află Basilica di Superga, un loc încărcat de istorie ce adăpostește apartamentele regale și mormintele familiei de Savoya. Trecem pe lângă Mole Antonelliana, un simbol al orașului, pe care alegem să îl ignorăm astăzi, căci coada e prea lungă la intrare, iar soarele prea darnic pentru a irosi timpul cu stat la cozi turistice. Ne informăm rapid cum putem ajunge pe La Superga și pornim… o bucată pe jos, până în Piazza Vittorio Emanuele, cea mai mare, cred, din întregul Torino. Priveliștea e splendidă, oriunde ți-ai îndrepta privirea. Dacă aș suferi de agorafobie, cu siguranță aceasta ar fi unul dintre locurile pe care ar trebui să le evit. Dar, norocul meu, nu sufăr, ci dimpotrivă. Așa că mă bucur teribil de priveliște. Străbătută de Via Po, bulevardul perpedincular pe râul cu același nume, Piața impresionează prin senzația de spațialitate uluitoare și prin arhitectura somptuoasă a clădirilor ce o înconjoară. Simetria este perfectă. De cealaltă parte a râului se află o piațetă, Vittorio Veneto, mult mai mică, dar care atrage atenția prin impunătoarea Chiesa della Gran Madre di Dio, aflată practic în capătul Străzii Via Po. Este splendid! De pe pod, vedem departe, în zare, La Superga, care pare îngrozitor de departe. Ne aventurăm totuși spre ea…
Ajungem în mai puțin de o oră, căci după ce străbatem orașul cu un tramvai, luăm de la Sassi spre Superga cel mai vechi tren din Torino, un vagon mic ce seamănă cu o jucărie pe șine, care urcă agale colina, dezvăluindu-ne priveliști neașteptate. Înaproape jumătate de oră suntem sus. Avem noroc, căci panorama este vizibilă cu ochiul liber. E mai rece decât în oraș, dar soarele strălucește parcă și mai tare. Ne plimbăm pe potecile din jurul bisericii și aflăm părți din istoria recedntă cutremurătoare a locului despre care nici măcar nu aveam habar. Undeva în spatele clădirii impunătoare de culoarea vaniliei parfumate, lângă unul dintre zidurile sumbre, din aceeași există un memorial al victimelor unui accident aviatic din 1949, în care a murit aproape întreaga echipă de fotbal a clubului din Torino. Zidurile poartă încă amprenta avionului care s-a izbit de ele în acea zi nefastă. După mai bine de o oră cât stăm la Superga coborâm înapoi în oraș.
Cerul dă deja semne de schimbare a vremii, așa că încerc să mă obișnuiesc cu ideea că previziunile meteo se vor adeveri, ceea ce mă demoralizează complet. Facem în grabă câteva cumpărături dintr-un supermarket ivit ca prin minune în drumul nostru, apoi luăm tramvaiul până în Piazza Castello și de acolo, după ce mai bântuim o vreme prin forfota care e mult mai intensă decât în prima parte a zilei ne îndreptăm spre hotel, pe un traseu sumbru, pe străzi pustii, printre clădiri ciudate prin care șuieră doar vântul, acompaniind lugubru întunericul ce s-a lăsat între timp peste oraș… (va urma)
You might also like
Leave A Reply