Ultima zi la Paris, din această călătorie extrem de scurtă… De fapt este penultima, dar ziua de mâine nu o punem la socoteală, căci va trebui să plecăm de dimineață spre aeroport. Azi avem parte, în sfârșit, de soare. E drept, un soare timid tare, cu raze abia ivite printre acoperișurile cochete ale metropolei. Cu toate astea, ne trezim târziu, căci resimțim efectele plimbării prelungite de ieri. Nu-i nimic, soarele are răbdare și promite tăcut că ne va însoți astăzi într-un nou periplu parizian. De data aceasta dedicat artei. E prea mult spus, desigur… pentru că o singură zi dedicată artei la Paris înseamnă o picătură dintr-un ocean. Mi-am propus însă, ca de fiecare dată, să vizitez un loc în care nu am reușit încă să ajung, în celelalte călătorii la Paris. De data aceasta am ales Centrul Pompidou, pe care încă nu reușisem să îl văd. A fost ceva spontan, cu toate că, nostalgia de anul trecut, când îmi propusesem același lucru, a avut, cred, rolul ei în alegerea aceasta. Ideea este fericită, se pare, pentru că pe lângă faptul că muzeul este foarte aproape de hotelul nostru, aflu de pe site-ul oficial că în weekendul acesta intrarea este gratuită, cu prilejul aniversării a 40 de ani de la deschiderea muzeului. Alegerea este, așadar, de două ori inspirată.
Din câțiva pași ajungem în piațeta în care este amplasată clădirea cu arhitectură ciudată, care Elisei îi seamănă cu cea vizitată ieri (Cité de la Mode et du Design). Ne asezăm la o coadă imensă, dar tipică pentru punctele de atracție pariziene. Nu stăm foarte mult, căci, fiind intrare liberă, lumea se mișcă destul de rapid. Îmi savurez din mers, la propriu, cafeaua achiziționată de la un vânzător ambulant ce nu ratează o așa oportunitate de business, dar măcar e simpatic, face conversație în mai multe limbi, în funcție de turiști și, cel mai important, împarte gratuit zâmbete ce se asortează de minune cu razele soarelui abia ivit printre acoperișurile încă umezite de ploaia de zilele trecute.
Centrul Pompidou este cu adevărat o provocare pentru orice turist, fie că este pasionat ori nu de artă. Trecând peste arhitectura bizară, ce a născut, de altfel, atâtea controverse încă de la prezentarea proiectului, cu mai bine de patru decenii în urmă, universul adăpostit în interior este unul al ambiguității, al contrastelor și al unei permanente stări de șoc, cu care ajungi să te familiarizezi la un moment dat. Nu știu dacă încăperile muzeului ar trebui vizitate într-o ordine anume pentru a pătrunde cum se cuvine în tainele artei moderne și contemporane… Noi am început vizita de la ultimul etaj, dintr-un motiv cât se poate de subiectiv și de ”în afara problemei” – ne-a plăcut să admirăm panorama pariziană urcând cu scările rulante prin tuburile transparente și să profităm de soare, chiar și așa, din interior. Am început vizita cu o expoziție Cy Towely, despre care, trebuie să recunosc, nu știam mare lucru.
Și astfel a început o aventură inedită, care s-a prelungit mai bine de trei ore, în acest spațiu al contradicțiilor și al provocărilor permanente. M-am simțit bizar în tot acest timp, pe de o parte fascinată, pe de altă parte cumva încurcată de tot soiul de provocări artistice pe care, cu toată străduința mea, nu le-am înțeles. Și dacă am fost capabilă să deslușesc vagi sensuri în unele dintre ele, în fața altora, m-am simțit total depășită… de sensuri, de situație, de artă sau ce-o mai fi fost acolo. Vizita la Pompidou a fost o experiență inedită. Dincolo de încântarea de a-i descoperi pe Dali, Picasso, Brâncuși, Matisse ori pe alți artiști ale căror nume îmi scapă acum, m-am confruntat, ca orice vizitator nespecialist în artă, cred, cu propriile limite interpretative. Un lucru este cert: voi reveni aici, pentru că am rămas, din nu știu care motiv, cu un sentiment de experiență incompletă.
După Pompidou intenționam să ne oprim și la atelierul lui Brâncuși. Eu îl vizitasem anul trecut, însă Elisa nu. După atâta cantitate de abstract contemporan, o vizită la Brâncuși ar fi fost, cu siguranță încântătoare. Elisa nu mai are însă răbdare și nici eu. Amânăm deci vizita pentru următorul periplu parizian, oricând va fi să fie acesta și ne îndreptăm pașii către Montmartre, cartierul meu preferat. Soarele este încă vioi și asta e suficient pentru ca optimismul nostru să crească. Ce poate fi mai copleșitor decât o duminică de februarie însorită și un apus splendid în Montmartre, încadrând ireal silueta turnului Eiffel undeva în zare.
Ne plimbăm fără țintă pe străduțele la fel de înguste, dar parcă mai puțin aglomerate ca altădată. Sau o fi doar impresia mea… Elisa se simte ca o divă, cum îmi place mie să spun. Facem ședințe foto pe scările celebre ce urcă spre Sacré-Coeur, ne lăsăm impregnate de atmosfera boemă din Place du Tertre și ne umplem sufletele de frumos, în sunet de acordeon. Mă copleșește, ca de fiecare dată nostalgia… Toate îmi par atât de familiare… clădirile, străduțele pavate, forfota molcomă ce animă întreaga zonă… Ecoul pianului ce răzbate prin zidurile albastre ale cafenelei La Pétaude mă poartă cu ani în urmă. Parcă toate au fost ieri…
Memoria mea involuntară explodează pur și simplu sub stimuli de toate soiurile. Îmi tremură sufletul și-mi vine să plâng fără motiv. Încerc inutil să-mi stăpânesc emoția, cufundându-mă în splendoarea apusului cu adevărat magic. Poposim în cele din urmă într-unul dintre localuri, La La Bohème du Tertre ca să luăm cina. Prețurile piperate ne cam trezesc din reverie, dar ne consolăm cu gândul că am beneficiat de intrarea liberă la Popmpidou așa că trecem peste faptul că trebuie să plătim în jur de 7 euro pentru o sticlă mică de apă plată. La o adică, nu luăm cina în fiecare zi în Place du Tertre…
Târziu, când soarele își epuizase deja spectacolul vizual, coborâm agale în Bd. De Clichy pentru câteva ultime suveniruri pentru cei de acasă. Sacré-Coeur, învăluită în lumina reflectoarelor, rămânîn urma noastră, pazic fidel al locului. Jos, bulevardul pestriț ne oferă contrastul – dinamica obositoare a luminilor violente ale shopurilor erotice care împânzesc zona din jurul celebrului Moulin Rouge nu mai are nimic din romantismul ce ne copleșise cu câteva ore în urmă. Lumea din jur, rarefiată acum, pare din ce în ce mai dubioasă. Ne îndreptăm odată cu primii stropi de ploaie ai serii spre cea mai apropiată gură de metrou. În scurt timp, ne retragem în liniștea camerei noastre minuscule de la Flor de Rivoli și rememorăm ziua cu un soi de regret al plecării ce se insinuează deja în întreaga ființă, în ciuda oboselii care ne doboară. Împachetăm rapid hainele în gențile de voiaj și amintirile în suflet ca să nu fim stresate mâine, căci trebuie să plecăm de dimineață spre aeroport…
Am adormit greu, cu o mulțime de gânduri amestecate cu trăiri contradictorii. Realizez acum, când scriu, la mai bine de două săptămâni după experiența pariziană a începutului de an că nimic nu s-a schimbat în relația mea cu Parisul… și că ori de câte ori voi reveni voi retrăi, în intensități diferite, aceleași emoții inexplicabile probabil pentru cei din jur, răvășitoare pentru mine. Este, într-un fel, în peregrinările acestea boeme, un mister încă nedeslușit al ființei mele, căci ori de câte ori poposesc aievea în atmosfera pariziană, am sentimentul unui răzleț popas în profunzimea propriului. Revin mereu și mereu în căutarea a ceva ce, poate, oi fi pierdut demult ori nici nu am găsit încă… Cine știe…
