Îl simt de ceva vreme… mi-a înmugurit în suflet în clipe miracol, plăsmuite dintr-un fel de beatitudine inexplicabilă, în care visele-mi miros a verde crud şi-a pulbere de aur aruncată răzleţ peste lume. L-am ignorat un timp, atât cât să-mi şoptesc în minte şi să mă conving pe mine că e doar nebunia mea, de-acum obişnuită de a pluti printre anotimpuri înainte de vreme. L-am lăsat apoi să-mi dea târcoale, asemeni unei prade agile de fum, care păcăleşte un vânător de suflete, uitând că fumul nu e, în fond, decât o simplă iluzie. Asta s-a întâmplat într-o dimineaţă înşelătoare, cu tril de păsărele împletit cu câţiva stropi de soare prelinşi pe ramurile care-mi ating fereastra de la bucătărie. Pentru o clipă am crezut… dar nu… n-a fost decât o părere matinală, ivită din dorinţa bezmetică de a-mi dezmorţi sufletul prins într-un soi de pânză de păianjen ţesută din fulgi reci, cu fiecare zi de iarnă care se scurge în neant.
Apoi, într-o altă zi, am simţit cum un fior bizar a învăluit lumea din jurul meu, lăsându-mă pe mine undeva în afara învăluirii, într-un fel de contemplaţie închipuită a ceva ce în fapt nu există încă… un fel de forfotă crescândă, venind parcă dintr-un centru imaginar al planetei, unde lucrurile se amestecă într-o curgere perfect uniformă pe care doar fiinţele încă nenăscute o pot simţi, uitând-o apoi din clipa în care migrează spre marginile lumii. Fiorul s-a risipit însă printre fulgi căzând stângaci printre ramurile încă goale, în noaptea aşternută haotic peste oraşul cufundat într-o amorţire latentă. Am oftat sonor, aşa cum fac atunci când sufletul mi-e plin de te miri ce… dar nu l-am lăsat să mă abandoneze în noaptea de gheaţă. L-am păstrat cumva înăuntru… l-am alintat cu răsuflarea caldă şi c-o lacrimă rostogolită firav într-o şoaptă către nimeni (sau poate către mine însămi…). Ştiam că va înmuguri încet şi că mă va chinui până când mugurii vor fugi aiurea care-ncotro, ca să poposească apoi pe ramurile acum încă pustii. Dar e un chin frumos pe care-l las să-mi cutreiere fiinţa, într-un fel de călătorie iniţiatică într-un timp cu care am încetat să mă lupt şi pe care cândva îl numeam atât de pretenţios – Trecut…
Azi… azi mi-am abandonat în cele din urmă fiinţa unui dor nebun de primăvară, pe care-l simt în fiecare dintre celulele trupului şi-n fiecare fir de suflet, rătăcit printre ele. L-am lăsat să-mi sugrume până şi ultima pornire raţională care-mi mai amintea că totuşi suntem abia la jumătatea lui februarie. Mi-au venit în ajutor câteva narcise plăpânde care de ieri au poposit pe-un raft din bibliotecă, scăldând coperţile cărţilor într-un fel de lumină călduţă ce-mi aminteşte de ferestrele unui anticariat din vremea studenţiei, pe care poate l-am vizitat sau poate doar mi l-am închipuit în vreun vis lunatic de primăvară. Cine ştie…
Iar acum… acum, într-o clipă de revelaţie magică, îmi îndrept privirea ostenită de-atâtea suave insomnii hibernale spre raftul cu narcise. Printre ele se zăreşte, într-un fel de ironie ludică, o barbă argintie de Moş Crăciun dintr-o fotografie veche. Un zâmbet îngăduitor mi se aşterne pe chip, ca într-un fel de dulce resemnare şi simt, mai puternic ca oricând, dorul… acelaşi dor nebun de primăvară, care mi s-a lipit de suflet şi a prins parcă rădăcini acolo-n adâncurile lui, fără să ştie că, de o vreme, eu nu mai aştept nimic…
Leave A Reply