Ar fi trebuit să scriu articolul acesta cu ceva timp în urmă, pentru că atunci impresiile erau proaspete și cu siguranță mult mai aproape de realitate. Pe de altă parte, nu garantez că doza de sarcasm, mult mai intensă atunci, nu ar fi deformat nițel lucrurile. Așa că poate e mai bine totuși că am lăsat gândurile mele despre Blue Air să dospească în liniște, în umbra altor materiale pe care am ales să le scriu între timp.
Zbor de ceva timp cu cei de la Blue Air și, trebuie să recunosc, atunci când am aflat că au introdus curse și din Iași, a fost o mare bucurie. Nu sunt un călător pretențios și nici nu am fobii legate de siguranța aparatelor de zbor, așa că dacă e să fac o alegere în privința unei călătorii cu avionul, indiferent care este destinația, prefer o companie low cost uneia de linie, în primul rând din cauza bugetului. Și apoi, am avut și câteva experiențe nefaste cu companii de linie, încât am ajuns la concluzia că diferența de preț este uneori nejustificată. Desigur, n-o să fiu acum vulpea căreia nu-i plac strugurii… n-aș spune ”Nu!” unei ocazii de a călători cu business class la Lufthansa dacă ar fi la o adică, dar să nu lungesc povestea, căci nu despre asta este vorba. Zbor, așa cum spuneam, de ceva timp, cu Blue Air. Și, în principiu, nu mă plâng, în ciuda senzației de călătorie cu un autobuz prăfuit pe care o am de fiecare dată. Accept, să zicem, ideea că la un preț de nimic plătit pentru un bilet nu ai cum să te aștepți la cine știe ce servicii. Și totuși, detest atunci când cineva, a se citi cineva care trebuie să ofere servicii pentru care eu am plătit atât cât mi s-a cerut, tratează toată problema după ecuația low cost = low respect. Concret, călătoria la Paris cu Blue Air, cel puțin la întoarcere, a fost o exemplificare perfectă a acestei egalități. La dus a mai fost cum a mai fost. Cu excepția cursului valutar aerian despre care am mai vorbit pe aici, a produselor de o calitate îndoielnică vândute la prețuri ce sfidează bunul simț și a unei aterizări de căruță la Beauvais, restul a fost în parametri normali, confirmați de nelipsitele aplauze ale călătorilor, al căror mister încă încerc să îl înțeleg. La întoarcere însă zborul a fost un eșec total. Mofturi, veți spune, poate! Da, e drept că am ajuns acasă teafără, dar după o întârziere de 5 ore, timp în care m-am simțit pe aeroportul din Beauvais un soi de marionetă, într-o turmă de alte câteva sute de marionete. De la ora 12:00 până pe la 16:00 ora zborului a fost schimbată de cel puțin vreo 5 ori. Asta am putut să înțeleg, căci, se pare, condițiile meteo de la Iași nu permiteau manevre pe aeroport. De la ora 16:00 încolo au dispărut însă toate informațiile. Cu alte cuvinte ne-am trezit cu toții, o mare de oameni, într-o așteptare latentă, alături de o altă mare de oameni care urmau să zboare cu Air Moldova spre Chișinău, tot cu întârziere pe termen nedeterminat.
Făcând haz de necaz, aeroportul Beauvais a devenit, pentru câteva ceasuri, un spațiu lingvistic inedit, în care limba română, cu accente variate, era, clar, limbă oficială. Inițial lumea era agitată, apoi s-a instalat o liniște fragilă, după anunțul sec din difuzoare care ne asigura că urma să fim informați despre cum aveau să decurgă lucrurile. Pe ici pe colo, câte unul mai mormăia nemulțumit, dar atmosfera generală era dominată de plictis. Între timp un cetățean cu spirit european și pragmatic mai accentuat, a obținut de la biroul de informații un tichet de 5 euro care, conform legislației europene, se eliberează călătorilor pentru a-și cumpăra alimente atunci când zborul are o întârziere mai mare de 2 ore. Rumoarea a reînceput odată cu migrația călătorilor către ghișeul de informații de unde se obțin tichetele și unde, între timp, s-a format o coadă imensă. În difuzoare însă nimeni nu a anunțat eliberarea acestor tichete. Mă întreb de ce! Întrebarea este, evident, retorică. Am stat cuminte la rând și am ridicat tichetele. Adevărata aventură a urmat însă după aceea, când cele câteva bistrouri din aeroportul minuscul au fost invadate de cetățeni dezorientați, flămânzi și nervoși. Curios lucru, orice vrei să cumperi de mâncare costă între 4 și 5 euro, așa încât dacă mai vrei să îți potolești și setea generată de atâtea ore pierdute de pomană în aeroport ai de ales: ori renunți la sendviș și îți cumperi doar de băut, ori mai scoți din buzunar câțiva euro (cea mai ieftină sticlă de apă costă în jur de 3,5 euro) că vorba aia, ești cetățean european și ai drepturi… drepturi pe care Blue Air alege să ți le respecte la limita legalității! Stau și mă întreb dacă nu cumva în spatele tichetelor de 5 euro nu este, de fapt, un mare business, în parteneriat cu bistrourile din zonă. Un calcul simplu, arată clar că la o medie de 8 euro de călător, la o întârziere a două zboruri, cum a fost aceasta, vânzările pot sări ușor peste 2500 de euro. Nu-i rău pentru o după-amiază a unui bistro dintr-un aeroport low-cost, nu-i așa? Pe moment m-a iritat toată bătaia asta de joc, dar am încercat să-mi păstrez optimismul și am reușit în mod miraculos, căci după ce vânzoleala sendvișurilor s-a încheiat, lumea a început să devină veselă, iar pe moldoveni nu-i întrece nimeni când vine vorba de umor. Cu bune cu rele, am decolat pe la 18:00 și am ajuns acasă târziu, în noapte, după o zi petrecută în aeroport și după o aterizare la fel de săltăreață ca și cea anterioară.
Nu vreau să fiu cârcotașă, așa
că o să dau Caesarului ce-i al Caesarului, respectiv Blue Air-ului ce-i al Blue Air-ului și adaug la toată istoria de mai sus impresii mai proaspete, din ultimul zbor, de data aceasta mult mai scurt, spre București. Pe 1 martie am zburat din nou cu Blue Air, Iași – București și retur. Dimineață eram prea adormită că să mai fac vreo remarcă răutăcioasă și, cum zborul e foarte scurt, nici nu prea ai timp să îți dai seama ce și cum se întâmplă. La întoarcere, am avut însă o surpriză plăcută. Și nu sunt ironică! Am decolat și am aterizat în acordurile Rapsodiei Române a lui Enescu. Încă nu-mi dau seama cărui fapt inedit s-a datorat acest lucru, bizar de-a dreptul pentru unii călători cu gusturi muzicale mai colorate, judecând după grimasele de pe chipurile lor. Dar dacă adaug la acordurile lui Enescu și faptul că lectura oferită pasagerilor are, așa cum scrie pe copertă inspirație ”with a feminine touch”, iar echipa de zbor este exclusiv masculină, de la pilot la stewarzi (lucru rar, în genere), mai că-mi vine să cred că e la mijloc vreun mărțișor oferit doamnelor și domnișoarelor care au ales să călătorească cu Blue Air de 1 martie. Cum nimeni nu-mi confirmă, dar nici nu îmi infirmă presupunerea, îmi las instinctul feminin să se bucure de un astfel de gând și urechile de acordurile lui Enescu ce împiedică elegant aplauzele manelistice cu care eram obișnuită la aterizare. Acest ultim zbor îmi îndulcește sarcasmul și mă face să absolv Blue Air-ul de toată adrenalina produsă de-a lungul timpului neuronilor mei. Evident, până data viitoare!
