Mai sunt câteva ore. Inima îmi bate groaznic de tare. În câteva ore plec pe al treilea Camino, care dintr-un Camino repetat din dorința de a-l recupera și de a-l descoperi altfel decât am făcut-o vara trecută a devenit altceva… și se transformă într-o experiență atât de intensă, încât nici nu știu cum o să îi fac față. Al treilea Camino va fi cu un final diferit, pe care nu l-am plănuit atunci când am rezervat biletele de avion. Dar mai este până acolo. Tot ce știu e că niciodată nu m-am simțit mai vie ca acum. Doamne, cum sună asta! Am crezut că în 2023 am trăit pe Camino experiența vieții mele. Acum realizez că acela a fost începutul; un început intens și splendid, la care mă întorc de nenumărate ori, după care tânjesc și despre care știu că este unic, irepetabil. Prietenia lor, a Elisei, a Clarei, a lui Elio, Marin și Jose este neprețuită. Fără ei nu aș fi ajuns azi aici, în prag de al treilea Camino, cu planuri mari cât casa.
Așadar, plec pe El Camino. Din nou. Planul este să repet Camino portughez central, cu două modificări: voi face varianta spirituală și voi sări trei etape (nu știu care, încă), pentru a ajunge la timp în Santiago de Compostela. La timp, adică de Paștele catolic. Apoi voi merge la León și la Sahagún. Simt cumva că oricâte Camino aș parcurge, întoarcerea pe Camino Francez este inevitabilă… La vida es lo que es… y no lo que significa. De verdad!
Vineri. Iași. Aeroport. Îmi vine să plâng nonstop. Am dormit chinuit vreo două ore. Îmi simt inima în gât. Eu chiar plec pe Camino din nou… Mă ciupesc ca să mă conving că e real. Cum mai e și viața asta… Te lovește uneori fericirea în moalele capului și simți că e ireală. Dar poate că nici nu trebuie s-o gândești prea mult.
Paris Beauvais. 7:30. Am ajuns cu jumătate de oră mai repede. Mă leagă atâtea și de locul ăsta. Parisul meu drag… Îmi este tare dor de el. Camino și Paris. Două lumi paralele, legate prin fire invizibile în sufletul meu. Simt că mă împart adesea între ele. Dar mi-e bine așa. Azi aș fi vrut să mă duc până în Beauvais între avioane. De fiecare dată îmi spun că vreau să vizitez orășelul ăsta, dar nu reușesc nicicum. Acum aș avea timp, dar afară sunt 0 grade, iar eu sunt echipată pentru Portugalia, unde sunt 12. Așa că rămân în aeroport. Rezolv treburi lăsate neterminate acasă. Am un spor fantastic, cu toate că am dormit doar două ore. Adrenalină. Nu știu ce e cu mine. Nu m-am simțit niciodată în viața mea așa. Așa cum? Așa de vie! Așa de dornică să trăiesc viața în simplitatea ei. Așa de… Eu.
Avionul spre Porto decolează cu aproape o oră întârziere. Scriu celor de la albergue să îi anunț că voi ajunge după 15:00, cel mai probabil. E totul în regulă, am un pat rezervat. Mâine merg spre Vairão, unde nu am făcut rezervare pentru că mi-au spus că vor avea un pat liber cu siguranță. Apoi, de la Vairão merg până la Barcelos. Nu sunt decisă peste care etape să sar. În plus, mi s-a năzărit ideea că aș putea să merg o bucată pe coastă sau pe litoral. Habar n-am de ce. În tot cazul, va trebui să fac niște calcule. Deocamdată ascult muzică. M-am mai liniștit. Dar tot îmi vine să plâng. Îmi trec prin minte istorii din trecut. Nu doar de pe Camino, ci de prin viață, așa, random. Doamne, ce viață am mai avut și eu în anii ăștia din urmă! Mi-e dor uneori de poveștile de odinioară. Dar trăim în prezent! Trecutul e acolo, cu toate ale lui, nu-l las eu să mă tulbure tocmai acum, deși poate că acest Camino este și despre asta… despre a face pace deplină cu trecutul… cu tot trecutul.
Porto. După-amiază. E totul verde și înflorit și se aud pescăruși. Merg direct la albergue de data asta, pentru că metroul mă lasă undeva foarte aproape. Ador călătoriile cu metroul, în Porto, pentru că sunt mai mult la suprafață decât subterane. Din aeroport urcă și câțiva pelerini. Îi recunosc fără să vreau, după rucsac, după scoici sau insigne cu Camino ori îi recunosc pur și simplu… Unii emană curiozitatea începutului, alții au gesturi familiare și se simte că nu-s pentru prima dată la început de Camino. Cu toții au în priviri o sclipire aparte, pe care doar pelerinii care merg pe El Camino o au. Pe asta nu pot s-o explic în cuvinte, dar o simt.
La albergue Miguel mă recunoaște și îmi urează bun venit. Una dintre voluntare îmi explică regulile casei, pe care le știu deja, dar mă bucur să le aud din nou. Locul e neschimbat, dar arată parcă mai bine. Grădina din spate e foarte frumoasă, plină de flori parfumate, iar în copaci atârnă oacheșe lămâi și portocale. Măsuța și scaunele unde am stat cu Jose și cu Elena anul trecut sunt încă acolo… Ce frumoasă primă seară am avut atunci cu ei doi vorbind spaniolă și eu încropind fraze în toate limbile.
Drumul până la catedrală e tare plăcut. Mă zgâiesc la vitrine și la oameni pe rua de Cedofeita, strada pavată cu piatră cubică, ce-mi amintește de acest Camino portughez. E o aglomerație plăcută, un fel de zumzet de primăvară ce-mi face bine. Nici de data asta nu apuc să vizitez catedrala, îmi iau doar scoică, fix înainte de închidere.
Stau mult la soare, în piață și îl ascult pe domnul care cântă la violoncel. Mă bucur de soare și de peisajul desprins parcă dintr-un tablou: acoperișurile cărămizii, verdele ireal, razele molcome mângâind tot ce întâlnesc în cale.
De la catedrală merg la librăria Lello, îmi amintesc că am trecut și anul trecut pe lângă ea cu Jose și cu Elena. E frumoasă, dar foarte comercială. De altfel e faimoasă tocmai pentru cum arată. A circulat multă vreme un zvon cum că J.K. Rowling s-ar fi inspirat din acest loc când a creat Harry Potter. Scriitoarea a declarat însă că nu este adevărat. Cu toate astea lumea continuă să creadă că există o legătură între librăria Lello și Harry Potter. Ca să intri în librărie trebuie să achiziționezi un bilet online. Sună ciudat, dar e mai mult o chestie de markenting. Vestea proastă este că e destul de scump – 12 euro. Vestea bună este însă că poți folosi cei 12 euro pentru a cumpăra o carte pentru care, dacă e mai scumpă, achiți doar diferența. Nu prea îmi surâde ideea să car o carte în rucsac pe Camino, dar îmi amintesc că și anul trecut am cumpărat o carte de la târgul din Pontevedra, așa că mă uit totuși printre rafturi, poate găsesc ceva nu prea voluminos. Aș putea să nu iau nimic. Sună stupid, dar parcă nu vreau să irosesc cei 12 euro, așa că mă apuc de căutat serios. Până la urmă mi-am luat o ediție specială din Micul Prinț, tipărită de Librăria Lello.
Zăbovesc o vreme în piața din fața universității; biserica Carmelitas e și ea închisă, dar o admir din nou în toată splendoarea ei albastră, din exterior. Porto e un oraș tare pitoresc. Sunt mulți pelerini, îi recunoști destul de ușor după încălțări, după curiozitatea cu care explorează fiecare colțișor. Trebuie să vin odată aici doar pentru orașul în sine.
Am mers agale spre albergue, mi-am luat bunătăți de la supermarketul la care am fost și anul trecut cu Elena și cu Jose. Le-am mâncat pe drum, căci e destul de rece pentru stat în grădină. Sunt varză de obosită, dar entuziasmul și nostalgia se contopesc într-o stare de euforie care măține trează.
M-am băgat devreme în pat. Suntem opt în cameră, jos e veselie. Simt deja atmosfera de Camino. E clar că am alt vibe decât anul trecut. Nu încerc să caut explicații pentru asta, dar cred că întâlnirea cu Jose m-a tulburat atunci de la început; prezenta lui în Porto mi-a amintit și mai mult de primul Camino și de ceilalți oameni dragi, de care îmi este atât de dor de multe ori. Poate că de asta a fost greu să gust acest Camino portughez anul trecut. Îmi dau seama că pe Camino eu trebuie să merg singură… sau cel puțin să încep singură. Mâine merg singură spre Vairão, apoi spre Barcelos și apoi mai vedem. (va urma)
You might also like
Leave A Reply