Se spune că prima zi de El Camino e cea mai grea. Și este. Te solicită fizic și psihic. Pe scurt, prima zi au însemnat 30 de km, 1400 de metri altitudine, o furtună zdravănă și mers prin ploaie vreo două ceasuri… Pe lung, a fost așa:
Ne-am trezit cu noaptea în cap și eu și Nancy – ea dornică să pornească foarte de dimineață, eu cu gândul să fiu prima la biroul pentru pelerini. Niciuna dintre noi nu a reușit ce și-a propus, dar a fost în regulă. Ea a plecat înainte, eu am rămas să mănânc ceva, împreună cu două franțuzoaice simpatice, destul de în vârstă, dar împătimite după drumeții. Pe Camino, una dintre întrebările pe care le primești este dacă faci Camino pentru prima dată. Înțeleg că dă dependență. Când le-am spus franțuzoaicelor că e primul meu Camino, una dintre ele a exclamat: “Oh, la, la, tu vas mourir aujourd’hui, mais si tu es forte mentalement, tu vas renaître à la fin!” Am zâmbit și am încuviințat. Am mai auzit chestia asta undeva, cu muritul și înviatul.
Înainte să merg la biroul pentru pelerini, am urcat la Citadelă. De acolo, de sus, orășelul e atât de pitoresc, cu acoperișurile lui roșii și cu forfota care începe să se întețească pe măsură ce trece timpul… La întoarcere am dat peste… un hotel de insecte. Da, da, fix așa.
La oficiul pentru pelerini nu am stat prea mult, dar mi-a plăcut conversația caldă avută cu voluntarul care mi-a dat credențialul și toate sfaturile utile pentru prima zi… un domn în vârstă, cu o fluență admirabilă în engleză. Primul sunet de ștampilă, scoica legată de rucsac și… am pornit! Am trecut cu emoție prin Porte d’Espagne și am făcut practic primii pași pe Camino, la ora 8 și un pic. Drumul până la refugiul Orisson pare bucata cea mai grea, pentru că în mai puțin de 8 km altitudinea crește până la peste 800 de metri. Aveam să aflu câteva ore mai târziu că dificultatea nu e neapărat legată de altitudine și de traseu, ci de lungime… Prima zi e interminabilă. Și nu, nu sunt 25 de km așa cum se spune, ci vreo 30 în total.
La Refuge Orisson e un loc bun de popas. Majoritatea pelerinilor iau prânzul aici. O cafea, o tortilla și o apă rece mi-au fost de ajuns mie. Îmi pare rău că nu mi-am ștampilat pașaportul acolo. Ideea e așa: pelerinii își ștampilează cel puțin odată pe zi pașaportul de pelerin, iar de la Sarria încolo de cel puțin două ori pe zi. Asta e regula. Ștampilele se pun în refugii, cafenele, magazine… Și practic poți să îți pui câte vrei, pentru că loc pe pașaport este destul. În prima zi am ratat Orisson, așa că am doar două ștampile, de la biroul de pelerini și din Roncesvalles.
De la Orisson drumul e splendid. Nu e dificil, pentru că mare parte e șosea asfaltată… un fel de Transfăgărășan mult mai verde. Singura problemă e soarele, dar dacă ai un pic de noroc și mai intră în nori e foarte plăcut. Peisajul e pitoresc: oi, enorm de multe oi, cai, vaci, vulturi, de toate… Ce e bine de știut e că după Orisson, până treci munții nu ai nicio sursă de apă, iar soarele și urcușul te ucid dacă nu te hidratezi. Mie mi s-a terminat apa cu puțin timp înainte de a ajunge la Fântâna lui Roland, care e o binecuvântare după ce treci Pirineii și ești deja în Spania. În viața mea n-am simțit atâta bucurie pentru o cană cu apă.
Aproape că mă felicitam pentru prima mea zi de Camino, plină cu de toate și mai ales cu comunicare. Am cunoscut deja mulți oameni faini, cu unii dintre ei am mers bucăți bune de drum, cu alții m-am salutat și ne-am urat Buen Camino! Este aici, pe Camino ceva ce nu poate fi descris în cuvinte… un fel de solidaritate, de dorință de comunicare autentică… Ultima parte de azi am parcurs o bucată bună de traseu împreună cu Evelyne, o bătrânică din Touluse, care merge să-și întâlnească prietenele la Roncesvalles, iar de acolo pleacă împreună în continuare.
Norii s-au strâns brusc și furtuna a început la fel de brusc. Abia am avut timp să îmi acopăr rucsacul și să îmi pun haina de ploaie… Evelyne a luat-o înainte. Eu am rămas o vreme sub un copac, însă am realizat că ploaia nu va înceta prea repede, așa că am pornit și eu mai departe. Ultimele trei ore așa au fost, cu ploaie sâcâitoare, care mi-a ajuns până la oase.Am ajuns târziu de tot la Roncesvalles, udă leoarcă, obosită și înfometată, Tot ce-mi doream era un pat și ceva de mâncare. Am mâncat cea mai bună cină și am băut cel mai bun vin, alături de alte zeci de pelerini cazați la refugiul de la mănăstire. Somnul a fost, în schimb o experiență teribilă…Am dormit împreună cu alți 70 de oameni, dar nu asta a fost problema, ci faptul că a fost frig, n-am avut pătură și toată noaptea am tremurat, probabil de la combinația insolație plus ploaie pe care o experimentasem în timpul zilei. Dar am supraviețuit.
Ziua 1 – done! Am învățat azi câteva lecții. Cea mai importantă e aceea că fiecare moment trebuie trăit în intensitatea lui și că niciodată nu poți ști ce te așteaptă mai departe. A fi sau a nu fi pregătit e doar o chestiune relativă. Tot ce ai de făcut este să nu renunți, iar uneori nici nu ai cum, pentru că nu prea ai încotro. (va urma).
You might also like
Leave A Reply