Azi am plecat din Reliegos destul de târziu, deși m-am trezit din nou cu noaptea în cap. Călcâiul stâng încă e varză. Nu pot să-mi explic de ce fac bătături doar în zona călcâielor, dar nici nu încerc să analizez prea mult problema. Am încercat tot felul de soluții pentru o vindecare mai rapidă, dar nimic nu pare să funcționeze, iar chestia aia cu acul și ața care trebuie lăsată în interior mă sperie. În fine, detalii neimportante… oi scăpa eu cumva de ele, problema e că mersul târâș de ieri m-a obosit teribil și acum mă dor nu doar călcâiele, ci și gambele. Mă plâng ca o babă de 100 de ani și nu e deloc stilul meu! Așadar, gata cu prostiile, mă așteaptă o zi minunată, care ar fi trebuit să fie mai scurtă, dar nu e, pentru că ieri m-am oprit cu 6 km mai devreme.
Drumul e relativ ușor azi și piciorul meu e un pic mai bine, așa că 25 de km e o nimica toată. În ultimele zile mi-am făcut un obicei din a porni la drum fără să mănânc și fără cafea la prima oră. Nu, nu sunt sadică, dar am constatat că îmi e mai bine așa. E un fel de a mă trezi și de a mă motiva să merg mai repede până în primul sat, în care mă opresc pentru mic dejun și cafea. Azi popasul matinal e în Mansilla de las Mulas, în care mă opresc nu doar pentru pauza de cafea, ci și pentru că e un orășel pitoresc, cu multe urme de istorie, care odinioară era renumit ca târg de cai, de catâri și măgari. De altfel, de aici îi vine și numele. După un nou mic dejun cu rucsacul meu roșu pe post de companion, am pornit-o cu elan spre Leon. Soarele e încă suportabil, așa că pot să mă gândesc în tihnă la tot felul de lucruri care vin și pleacă, făcând popasuri răzlețe prin mintea-mi întortocheată.
Am realizat azi că singurătatea pe care o simți pe Camino îți dă răgaz să te gândești pe îndelete la multe, dincolo de întrebări firești care-ți apar în minte când te aștepți mai puțin. Ce naiba caut eu aici? De ce mă chinui cu suferințele astea fizice și psihice, când aș putea foarte bine să fiu acum pe o plajă, undeva prin vreo insulă grecească? De ce? Cum? Ce sens are? Și alte zeci de întrebări similare… Le-am lăsat în urmă de câteva zile, cu tot cu frici și cu gânduri negre. Mi-e bine așa. Singură, eu cu mine, cu dialogurile din capul meu, cu momentele de liniște supremă pe care le am adesea. Sunt din ce în ce mai detașată de toate grijile pe care mi le fac de obicei zilnic și îmi dau seama că cele mai multe probleme sunt doar în capul meu și că viața e atât de simplă, de fapt. Camino te învață asta. Și sunt din ce în ce mai convinsă că poți să simți lecțiile astea doar dacă ești aici, cu picioarele tăbăcite de bătături și cu disponibilitatea de a trăi fiecare nouă zi fără prea multe planuri. Pentru mine, care sunt obsedată de planificări și de controlul pe care trebuie să îl am asupra a ceea ce mi se întâmplă, experiența Camino e uneori halucinantă. Conștientizez cu fiecare zi că planurile pe care mi le fac sunt total inutile, căci, inevitabil, drumul își urmează cursul, iar eu mă iau după el; și că nu peste mult timp va exista un final. Și nici nu vreau să mă gândesc cum va fi după…
Până la finalul finalului, ajung însă la Leon, după ce trec prin localități mai mici și după ce soarele începe să-și facă de cap. M-am intersectat de câteva ori cu cele două cupluri de brazilieni, cu care mă văd constant de ceva vreme. Sunt curioasă cum va fi după Leon, pentru că, de regulă, după orașele mari, unde fiecare își face programul lui, oamenii dispar pur și simplu. Le iau locul alții… În Burgos, bunăoară, m-am intersectat doar cu Valentin, primul român întâlnit pe Camino. Și ce e ciudat e că deși zilnic, de-a lungul drumului, vezi fețe cunoscute, cu care interacționezi mai mult sau mai puțin, în orașele mari te simți deodată singur din nou, cu toate că ai în jur mult mai mulți oameni. Uneori cauți avid cu privirea pe cineva cunoscut, dar nu… nu e nimeni… și parcă abia aștepți să o iei din nou din loc a doua zi.
La Leon voi sta două nopți. Mi-am luat o cameră de hotel, căci am nevoie de o pauză de la viața în albergues și de puțină intimitate fizică. Totuși, va fi diferit de Burgos și de Estella, pentru că deja am stabilit că mă voi vedea cu Elio, cu Ina și Stephen diseară. Deci, de data asta va fi cu și despre oameni. Sau cel puțin o parte va fi așa. “Stai să ajungi în Leon!” Îmi sună din nou în cap cuvintele Irinei…
Și ajung… mult după prânz, obosită, flămândă și cu o lipsă totală de chef să fac altceva decât să lenevesc în patul meu dublu și să mă răsfăț cu prosoapele albe și pufoase. Realizez pentru a nu știu câta oară cât de norocoasă sunt pentru tot confortul pe care îl am acasă. Dar cu toată oboseala și cu toată nevoia de a profita de confortul pe care mi-l oferă camera de hotel după nopțile din albergues, îmi amintesc cât de mult am așteptat să ajung la Leon, așa că după ce îmi rezolv problemele urgente, respectiv găsit farmacie și spălătorie de rufe, hoinăresc prin oraș, fără o țintă anume. Dar nu mă duc spre catedrală, nu încă. Tot îmi spun că mâine va fi o zi importantă și că mâine voi ști dacă Leon m-a cucerit sau nu. Așa că amân pentru mâine vizita la catedrală, despre care am auzit că e una dintre cele mai frumoase din Europa. Mă minunez eu însămi că pot să fac asta. De regulă, atunci când ajung într-un loc în cate mi-am dorit mult să ajung, nu am răbdare deloc, vreau să văd totul cât mai repede. De data asta e altfel. Nu știu de ce.
În seara asta e despre oameni. Am luat o cină multiculturală în Piața San Martin, cu oameni de pe 4 continente. Inițial trebuia să mă văd doar cu Ina, cu Elio și cu Stephen, dar ni s-au alăturat Yolanda, Sofia, Graham și Andrew. Cu Yolanda am vorbit mult despre școală, apoi despre boli incurabile și despre cum a pierdut-o pe mama ei, victimă a unui cancer devastator. Graham e din Australia, are un business legat de iluminatul stradal și îmi povestește că are o colaborare foarte bună cu un producător de becuri din Brașov. Andrew e născut în Africa, dar locuiește în Australia. În vara asta va face o croazieră pe Dunăre și se va opri pentru o lună de zile în România, așa că avem o întreagă conversație legată de locuri pe care să le pună pe lista de vizitat, dar facem și un excurs culinar și desigur o listă cu mâncăruri tradiționale românești care nu trebuie ratate. Ajungem, inevitabil și la pălincă și desăvârșim astfel lecția de cultură și civilizație românească.
Am stat până târziu, când întunericul s-a lăsat peste forfota pieței pline de mese, de pelerini, de turiști, de localnici, amestecați cu toții într-o mulțime zgomotoasă, dar atât de plăcută vederii. Am stat mult la povești în Piața San Martin. Când am plecat era încă multă lume pe străzi. Leonul noaptea e la fel de viu ca în timpul zilei. Ne-am luat rămas bun de la Yolanda, pentru care Camino se oprește aici, fără promisiuni și fără regrete… doar cu îmbrățișări de neuitat. Apoi ne-am risipit printre turiștii gălăgioși. M-am mai plimbat o vreme, împreună cu Ina și cu Elio. Niciunul dintre noi nu avea somn, așa că am explorat orașul, am făcut poze și am discutat despre… Camino… Elio ne-a povestit despre călugării de la mănăstirea San Francisc, care l-au invitat la masă mâine și cu care a avut niște discuții foarte interesante azi. S-a împrietenit cu unul dintre ei și vorbește numai despre asta. Eu și Ina ne amuzăm, îi spunem că are veleități monahale și că probabil călugării vor să-l convertească.
Nu le vine să creadă că sunt în Leon de jumătate de zi și că nu am văzut catedrala încă. Le spun că mâine e pentru locuri, azi e pentru oameni, dar amândoi insistă că trebuie să o văd noaptea. Nu mă opun. La urma urmei oamenii și locurile nu se exclud. Catedrala e magnifică. Silueta ei perfectă, profilată în întunericul cald, îmi dă fiori. Arhitectura e complet diferită de cea a catedralei din Burgos și sunt nerăbdătoare să văd interiorul. De ce nu sunt deschise catedralele la miezul nopții? Îmi trece întrebarea asta prin minte în timp ce ne îndepărtăm de piață. Pe stradă încă e forfotă. Ne despărțim în față la Casa Botines, una din clădirile emblematice ale orașului, ce poartă amprenta lui Gaudi, a cărui statuie veghează zidurile luminate feeric. Nu știm dacă ne vom revedea mâine. Nu știm dacă ne vom revedea vreodată. Pe Camino oamenii vin și pleacă mereu. Unii rămân pentru o vreme în viața ta de pe Camino, adică pentru o zi, două, trei sau mai multe… alții dispar subit și reapar când te aștepți mai puțin. Iar alții dispar pentru totdeauna… Și ce e fantastic e că fiecare îți rămâne în suflet, oricât de scurtă a fost interacțiunea. (Va urma!)
You might also like
Leave A Reply