E aproape dimineață și în curând va începe Ziua 25. Dar nu, nu vreau să înceapă! M-am trezit fără alarmă și încă încerc să îmi dau seama dacă a fost vis sau realitate. Privirea îmi e lipită de pereții albi și goi, pe care proiectez imaginar povestea lui Ieri, singura pe care nu am scris-o la final de zi, ca pe toate celelalte de până acum. Dar nu-i nimic, e încă întuneric și-mi pot închipui că este încă ieri. Cum faci să rămâi suspendat în amintirea unei zile? Nu poți! Ei nu… Dar dacă încă nu știi de a fost vis sau realitate și îți repeți că a fost vis de atât de multe ori, încât ajungi să crezi asta? Poate că e de ajuns să-ți lași pleoapele grele de somn să cadă lent peste fluxul imaginar pe care-l proiectezi pe pereții albi și goi. Poate…
Așadar, înapoi… la ziua 24 pe Camino: m-am trezit tot pe la cinci, deși azi pot să dorm cât vreau. Să dorm? Ce idee! N-am venit la Leon ca să dorm! La 8 și un pic eram deja în stradă, căutând un loc bun de savurat cafeaua. Calle Ancha e deja aglomerată și, uimitor, cafenelele sunt deschise, așa că îmi iau răgazul de a savura cafeaua cu lapte și sucul de portocale, care au devenit rutină de acum. Înainte de orice, azi am de îndeplinit o misiune importantă, care mă va elibera de o povară. Azi trebuie să îmi fac injecția lunară, parte din tratamentul meu postoperator, după diagnosticul de acum doi ani. Timp de 25 de zile a trebuit să am grijă de cutia care conține o seringă preumplută și pe care a trebuit să o port într-un loc ferit de soare, cu o temperatură de maximum 25 de grade. Așa că timp de 25 de zile a trebuit să am grijă ca în fiecare seară să găsesc un congelator, să pun o sticlă cu apă în el, iar dimineața să nu uit să o plasez cu grijă lângă cutia cu seringa. Chiar dacă pare ușoară, rutina asta m-a terminat psihic. De doi ani fac în fiecare lună injecția asta, dar niciodată n-am așteptat cu atâta nerăbdare ca acum să scap de ea.
M-am dus mai întâi la oficiul de informații pentru turiști ca să obțin o recomandare pentru un spital unde aș putea să îmi administrez injecția. Nici prin cap nu-mi trecea cât de palpitantă va fi aventura mea medicală în Leon. Am primit două variante: o clinică privată, aflată la vreo 200 de metri de catedrală și spitalul public, care se află cam la vreo 20 de minute de mers pe jos, adică vreo 2 km. Nu distanța era problema, ar fi fost și culmea să mă cramponez de 2 km în contextul dat, însă îmi doream să rezolv totul cât mai repede, așa că m-am îndreptat spre clinica privată. Cât poate să coste o injecție? Nici mai mult nici mai puțin de … 50 de euro. Eram pregătită să plătesc, dar 50 de euro pentru o injecție mi se pare totuși exagerat. În plus, doamna de la recepție este foarte amabilă și mă întreabă dacă am card european de sănătate. Probabil mi-a citit dezamăgirea pe chip, ca reacție la prețul comunicat. Am răspuns afirmativ și mi-a recomandat să merg la spitalul public, care nu e foarte departe, pentru că pe baza cardului acolo mi se va administra gratuit injecția. Am pornit spre spital mulțumită că în curând urma să scap de povestea asta medicală cu care mi-am început ziua.
Când am ajuns la spital era trecut de 10:00. Când am ieșit de acolo era trecut de… 13:00. Nu, nu-i o eroare de tehnoredactare! Am stat 3 ceasuri pentru o injecție pe care la IRO o fac in 5 minute, cu tot cu formalități. De ce? Păi cum de ce? Pentru că așa e procedura! Totul se mișcă într-un ritm lent, nimeni nu protestează, toată lumea pare să fie împăcată cu situația. Mă mir cum de nu au și ore de siesta în spital. Nimeni nu vorbește o boabă de engleză, așa că îmi exersez talentul lingvistic, ajutată de sfântul Google translate. Doamnele de la ghișeu sunt amabile. Când înțeleg că e vorba despre cardul european îmi arată o ușă care pare să fie de la un birou special pentru pacienți străini. Mă îndrept plină de elan spre ea, dar entuziasmul mi se diluează rapid. Biroul e gol, aștept vreun sfert de oră în fața lui. Sunt singura care așteaptă, așa că sunt optimistă. Într-un târziu apare un nene plictisit, vizibil deranjat de faptul că cineva îi întrerupe lipsa de activitate. Îmi cere cardul și buletinul și începe să introducă date într-un computer, tastând cu un singur deget arătător câte o cifră ori literă la distanță de cel puțin 3 secunde. La început mă amuz de situație, dar după 15 minute devine deja stresant. Aștept însă cuminte. Gândul îmi zboară la catedrală și la animația de pe străzi. Abia aștept să scap de aici. În total am stat aproape jumătate de oră în biroul cu pricina. La final, nenea, la fel de plictisit, mi-a întins actele și două coli A4 printate, m-a privit pe deasupra ochelarilor și fără să rostească vreun cuvânt mi-a făcut semn că trebuie să mă duc la ghișeu cu hârtiile. Mă duc.
Doamnele sunt foarte amabile, dar aparent nu sunt familiarizate cu documentele de înregistrare a pacienților străini, așa că mai durează vreun sfert de oră până se dumiresc, dar măcar au fețe zâmbitoare. În cele din urmă, una din ele mă însoțește într-o altă aripă a clădirii, unde sunt vreo opt cabinete. La fiecare dintre ele așteaptă maximum doi-trei pacienți, dar totul pare încremenit temporal. Doamna de la ghișeu intră într-un cabinet, lasă hârtiile și îi arată asistentei prin ușa întredeschisă că aștept pe hol. Iese, îmi spune că voi intra imediat și pleacă zâmbind. Îi mulțumesc și aștept. Aștept… Aștept… Aștept… preț de o oră jumătate, în care au intrat doar doi pacienți. Simt că îmi pierd răbdarea și încep să mă întreb cât valorează timpul meu pe Camino. 50 de euro sau trei ore în spital? Ce alegi? Nimic. Oricum nu mai are sens. Faptul e aproape consumat.
Într-un final intru… Îi întind victorioasă asistentei cutia cu injecția, o desface, o analizează și în cele din urmă mă întreabă mirată: “¿Pero qué es esto?”. Realizez brusc că habar nu are ce ține în mână. E drept, nu e o simplă injecție, e un pic diferită de una obișnuită, dar nu e nimic ieșit din comun și în plus e ceva foarte cunoscut ca tratament. Îmi spune să mă întind pe pat și dispare cu tot cu seringă în cabinetul de alături. Aud conversația pe care o are cu un medic probabil, dar nu pricep mare lucru. În tot cazul, deduc că medicul îi explică cum să o administreze. Eu deja tremur. De nervi, de nerăbdare, de toate. În sfârșit se întoarce și începe procedura. În mod normal, durează maximum 20 de secunde ca să faci o astfel de injecție. Simt însă că ceva e în neregulă. Mă doare, ceea ce nu e chiar normal și durează mai mult decât ar trebui… Când eram aproape pregătită să reacționez, asistenta îmi spune cu zâmbet panicat: “Un momentito por favor!” și dispare, lăsându-mă cu acul înfipt în abdomen. Nici nu știu cum să reacționez, dar se întoarce repede împreună cu medicul care finalizează operațiunea, apoi începe să îi explice în detaliu mecanismul seringii.
“Hellooo, I am here!” îmi vine să urlu, dar oricum nu m-ar înțelege, așa că aleg să tac. Le mulțumesc amândurora, ei zâmbesc victorioși, ne luăm rămas bun și pe aici ți-e drumul! Am zburat 4 etaje și când am ajuns în stradă mi-am smuls masca și am izbucnit în plâns – de nervi, de bucurie că am scăpat, de orice… Cam așa mi-am început eu ziua la Leon, o zi pe care o visasem magică… Și când mă mai plâng că stau la coadă la spital o să îmi amintesc de dimineața asta.
Magia a venit și ea, câteva momente mai târziu. M-am întors pe Calle Ancha și mi-am cumpărat cea mai roșie rochie roșie ca să celebrez victoria rezistenței în fața unui sistem medical de o mie de ori mai prost decât cel de care ne plângem noi mereu în România. De fapt, a fost un mod de a-mi alina dorul de rochițele mele colorate de acasă. Da, știu, sună cam snob, dar asta e… Mi-am cumpărat o rochie roșie de pe Camino! Dar rochia aia roșie mi-a reparat instant starea negativă în care plonjasem la spital. Așa că o consider un act terapeutic.
Catedrala. Magie pură. Nu cred că am văzut vreodată o catedrală mai frumoasă decât cea din Leon. Construită în mai puțin de 100 de ani și datând din secolul al XIII-lea, catedrala este renumită pentru capelele sale care adăpostesc opere de artă valoroase, dar mai ales pentru vitraliile sale spectaculoase, care oferă imagini ireal de frumoase, diferite în funcție de momentul zilei și de intensitatea luminii solare. Catedrala din Leon este considerată unul dintre cele mai frumoase monumente de arhitectură gotică din lume. E atâta măreție în interiorul ei, încât te simți copleșit. Nicio fotografie nu reușește să redea frumusețea aceasta copleșitoare ori sentimentul pe care îl naște în cei care o vizItează, indiferent de momentul zilei.
Când am ieșit din catedrală, pluteam efectiv… Am trecut din nou pe Calle Ancha, cu pași vioi, alintați de faldurile rochiei și de razele blânde ale soarelui de după-amiază. M-am pierdut pe străduțele înguste, am ajuns la biserica San Isidoro, un alt monument arhitectural emblematic, apoi m-am întors la Casa Botines, ce poartă amprenta lui Gaudi. M-am intersectat cu Elio care nu apucase nici el să o viziteze, așa că intrăm amândoi în casa muzeu, care e interesantă, dar diferită de așteptările noastre. După ce l-am cunoscut pe Gaudi la Barcelona, Casa Botines pare o glumă… un Gaudi cuminte, de nerecunoscut, doar câteva urme din explozia de nebunie creatoare care m-a cucerit în Barcelona. Dar nu-mi pare rău de vizită, pentru că se integrează frumos în programul haotic al zilei. De la balcoanele Casei Botines se aud acorduri de rock. În piața din față e amenajată o scenă. Când ieșim, ne îndreptăm într-acolo. Ne întâlnim cu Graham, australianul și decidem ad-hoc că e momentul prielnic pentru o cerveza. Ne întindem la vorbă, timpul se scurge alene, dar cui îi pasă de timp? Elio își amintește că azi au ajuns în Leon și artiștii ambulanți cu care s-a împrietenit zilele trecute: jongleri, un violonist, un chitarist… vrea să se vadă cu ei și ne roagă să-l însoțim în Plaza de Regla.
Ajungem relativ repede, pentru că e aproape, dar nici urmă de artiști, așa că ne îndreptăm spre Plaza Mayor, unde e amenajată o altă scenă, cu muzică disco. Îi găsim pe toți acolo, la una dintre terase. Ce surpriză! Sunt cei care cântau zilele trecute în Reliegos. Fac cunoștință cu toți, dar sunt prea multe nume ca să le rețin. Oricum, nici nu contează. Vorbim, râdem, nu ne uităm la ceas și nu avem niciun plan. După ce terminăm de mâncat ei încep să facă jonglerii în piață… mingi, bastoane, panglici, toate devin magice în mâinile lor. Ne încurajează și pe noi să intrăm în joc. Elio se pricepe să jongleze cu mingile chiar bine. Irena îmi arată cum să manevrez un baston pe care reușesc să îl mențin secunde bune în aer…
DJ-ul de pe scenă face atmosferă senzațională. Piața se umple de oameni. “I will survive, I will surviveeee!” Ne amuzăm cu toții, dansăm, ne jucăm cu mingile și panglicile… Oameni mari, în căutarea unui timp pierdut, al copilăriei… Mi se face sete și intru în unul dintre baruri să-mi iau o limonadă cu gheață. Muzica din piață încetează brusc dincolo de ușă. “Oh, life it’s bigger… It’s bigger than you…” Rămân cu ochii ațintiți la ecranul din bar cât timp fata de dincolo de tejghea îmi pregătește limonada. E aglomerat, dar nu văd nimic în jur decât clipul celor de la REM proiectat pe doi pereți. “Losing my religion…” Ies din nou în piață cu frânturi de melodie în minte, care dispar în acordurile de afară. E ca și cum am plonjat dintr-o lume în alta în mai puțin de zece minute… “That was just a dream, just a dream…”
Când piața s-a aglomerat prea tare am decis să plecăm cu toții spre Jardin de San Francisco, un parc imens în care e amenajată o altă scenă. Rătăcim pe străduțele supraaglomerate și ne amuzăm că nu reușim să ne orientăm cum trebuie. Între timp soarele a apus, dar orașul e atât de luminat, încât nici nu-ți dai seama că noaptea s-a lăsat peste mulțimea asta plină de energie, aflată într-o continuă fiesta. În parc concertul s-a terminat, dar încă e furnicar de lume. Anticarii nu și-au strâns încă obiectele înșirate pe tarabe. Stăm cu picioarele în iarbă și povestim. Deodată Elio ne anunță solemn că l-a sunat călugărul cu care s-a împrietenit și că vine să bea o bere cu noi. Ne uităm cu toții la el amuzați, nu ne dăm seama dacă e o glumă sau nu. Nu e glumă. În scurt timp, fratele Frederico, își face apariția, în haine obișnuite, care nu-i dau deloc un aer monahal. Ne uităm nedumeriți unii la alții, nu prea știm cum să reacționăm, dar atmosfera se destinde rapid, căci fratele Frederico e volubil și foarte pitoresc. Ne povestește o mulțime de lucruri despre Leon, despre biserică, despre pandemie. Are o cultură extraordinară și un dar incredibil de a citi oamenii. Îmi povestește că la mănăstire este și un băiat român, care nu vorbește spaniola și nici italiana, dar înțelege tot. După mai bine de un ceas, când mulțimea din parc a început să se rarefieze și să ne ia frigul, ne-am hotărât aproape simultan să plecăm fiecare spre locul propriu de cazare. Fratele Frederico era încă dornic de stat la povești și s-a oferit să ne conducă până la intersecție, căci aveam cumva drum comun.
Înainte să traversăm ne-a întrebat brusc dacă am vizitat biserica San Francisco de Asis. Pentru o clipă am intuit care îi era planul și numai de vizitat biserici la miezul nopții nu îmi ardea, dar când a pus întrebarea am avut sentimentul că se uită fix la mine și mi-a fost groază să mint, așa că am recunoscut că nu am vizitat-o, dar am adăugat că o voi vedea a doua zi. Nu eram, oricum, singura care nu o vizitase. Intuiția mea s-a dovedit a fi perfect funcțională și de data asta. Atât i-a trebuit, că ne-a și făcut planul și ne-a spus că trebuie să o vedem acum. Ne-am uitat nedumeriți unii la alții, dar nimeni n-a putut riposta. Biserica era oricum peste stradă așa că cel puțin eu mi-am spus în sine că nu-i mare lucru… un ocol de 10-15 minute… Ce mai contează un sfert de ceas, când oricum e aproape trecut de miezul nopții… Am traversat cu toții. Fratele Frederico a deschis poarta imensă și ne poftit înăuntru, apoi, din telefon, ca dintr-o telecomandă deschide cu dexteritate alte uși și lumini. Mă simțeam deja ca în Codul lui Da Vinci sau ca în vreun roman de-al lui Umberto Eco. În același timp eram și un pic amuzată de toată situația. Adică, serios, cu zece minute în urmă beam bere în parc cu omul ăsta care acum ne conducea pe coridoarele bisericii, ca printr-un labirint numai de el știut. La un moment dat ne-a spus să ne oprim. A sunat aproape ca un ordin, iar înaintea noastră era beznă. Ne-a spus să închidem ochii și să mai facem câțiva pași în față. Apoi, deodată ne-a spus să-i deschidem. Mi s-a tăiat respirația. Pur și simplu. O liniște copleșitoare și un sentiment înălțător, care nu știu exact de unde venea, ne-a învăluit. Ne aflam în mijlocul bisericii, înconjurați de lumini orbitoare. Biserica este o impresionantă construcție din secolul al XVIII-lea, pe locul unde odinioară a fost o altă biserică mult mai veche și aparține Ordinului Capucinilor. Fratele Frederico ne explică detaliile arhitecturale ale altarului impresionant, care a fost adus aici din Catedrala din Leon. Totul e grandios și copleșitor, iar vocea călugărului în liniștea perfectă care ne înconjoară pare extrem de puternică, dar blândă în același timp. Din biserică mergem în grădină, de unde se vede întreaga boltă cerească, apoi trecem printr-o sală imensă despre care călugărul ne spune că găzduiește expoziții temporare ale artiștilor contemporani. Ne îndreptăm uluiți spre ieșire. În urma noastră luminile și ușile se închid pe rând, ca și cum tot ce am văzut aparține unei alte lumi în care am avut privilegiul să intrăm spontan și din care ne pregătim acum să ieșim la fel de spontan. Ne întoarcem în stradă, înapoi la lumea banală. Măreția rămâne dincolo de ușa care se închide greoi, cu un scârțâit prelung.
Fratele Frederico își continuă entuziast discursul despre istoria Leonului, iar noi în ascultăm absorbiți, deși ne este frig și vrem să mergem la somn, căci dimineață o luăm din loc și ne așteaptă o zi cu mulți kilometri. Dar el nu pare să știe asta. Ne însoțește încă o vreme, până la o intersecție unde fiecare trebuie să o ia în altă direcție, căci locurile noastre de cazare sunt împrăștiate. Ne luăm rămas bun, ne îmbrățișează pe fiecare și ne bate pe umăr părintește, ne urează “Buen Camino!” și ne roagă sa ne rugăm pentru el când ajungem la Santiago, apoi îi șoptește fiecăruia dintre noi la ureche câte ceva. Fără să dau în extreme mistice, sunt convinsă că omul ăsta e mai mult decât pare să fie sau în tot cazul are darul de a te face să te gândești la lucruri profunde și cu adevărat importante.
Ne-am luat cu toții rămas bun și ne-am risipit în noapte. Orașul nu mai e animat ca acum câteva ceasuri, dar lumea încă se plimbă pe străzile luminate de felinare. Hotelul meu e aproape. N-am timp să-mi limpezesc mintea cum aș fi vrut. Simt că ar fi trebuit să mă mai plimb o vreme, dar sunt prea obosită după toată această zi atât de diferită de toate celelalte.
Am adormit greu, îmbrăcată în rochia roșie, cu ochii ațintiți în tavanul imaculat pe care am început să proiectez involuntar imagini de peste zi. Flashuri, voci, muzică, forfotă… “Losing my religion… That was just a dream… just a dream” – îmi sună continuu în cap versurile astea. A fost un vis? Nu. Dar tot ce s-a întâmplat azi e rupt din visul copilăresc al inocenței pierdute în căutarea perfecțiunii. N-are nicio noimă tot amalgamul ăsta de imagini, de senzații, de stări. Dimineață mă duc să văd biserica San Francisco de Asis. Sunt hotărâtă să fac asta! “Oh, life it’s bigger… It’s bigger than you…” Caut REM pe Youtube și dau volumul la maxim în căști. Melodia se amestecă haotic cu vorbele șoptite de fratele Frederico înainte să ne luăm rămas bun…
Pereții goi… și proiecția unei zile ciudate și atât de intense în atât de multe sensuri. O zi cât o viață! Cum faci să rămâi suspendat în amintirea unei zile? Nu poți! (Va urma)
You might also like
Leave A Reply