Fiecare loc e special în felul lui. Nu prin ceea ce este, ci prin ceea ce devine pentru fiecare dintre noi. De obicei scriu astfel de rânduri după călătorii minunate, în locuri care mi se întipăresc în suflet în cele mai neașteptate feluri. Călătoriile sunt, fără urmă de îndoială, experiențele cele mai dragi sufletului meu. Să descoperi, să te bucuri de cunoscut și de necunoscut în egală măsură, să trăiești cu bucurie nesfârșită fiecare clipă de drum, fiecare popas…
Textul acesta nu este însă despre o astfel de călătorie sau mai degrabă nu este despre o călătorie obișnuită, ci despre una simbolică, în mine însămi, ivită brusc, fără pregătiri îndelungi și fără posibilitate de a anula ceva. E destul de bizar să scriu rândurile acestea, pentru că totul este foarte personal și mintea mi-e încă obosită de prea mult trăit intens. Am stat preț de câteva nopți și multe zile să mă gândesc dacă să scriu sau nu despre călătoria aceasta. În paranteză fie spus, mă uit zâmbind cu câteva luni în urmă, când ezitam dacă să scriu sau nu despre o altă experiență foarte personală, aceea a scăpatului de vreo 15 kilograme pe care le acumulasem în ultimii ani. Motivația de a scrie despre un subiect „sensibil”, acum, la fel ca și atunci (cu toate că situațiile sunt aproape incomparabile), este că simt nevoia să împărtășesc lucruri de neîmpărtășit altfel, celor care trec prin călătorii similare și cărora le este, poate, cumplit de greu să o facă, așa cum mie însămi mi-a fost.
Și mai e ceva – poate că în toată ciudățenia ultimelor două luni de zile acesta este, de fapt, felul meu de revenire la normalitate, de evadare din ceva-ul acela din care credeam că nu voi mai ieși vreodată întreagă la cap. N-o să dramatizez, dar nici nu o să simplific experiența asta prin care am trecut, prin care trec încă, de fapt, și care a ajuns acum în altă etapă, mai bună, sper, fie și prin faptul că acum pot vorbi deschis despre ea. Voi povesti cum simt să o fac, în felul meu. Pentru că fiecare „vacanță” la IRO e unică și doar cine a trăit o astfel de experiență poate să simtă și să recunoască acel „Morning view” din fotografia postată cu ceva timp pe contul meu de Facebook, în dimineața în care m-am cazat în apartamentul 5 de la etajul 4, adică în salonul 5 de la etajul de chirurgie oncologică de la IRO, Iași. Pentru cine nu știe încă, IRO = Institutul Regional de Oncologie, adică, mai pe scurt, locul unde se tratează bolnavii de cancer. Punct.
Nu caut compasiune, cu toate că e bună și compasiunea în destule momente; nu vreau nici să dau sfaturi, pentru că nu știu cum să o fac acum și nici nu am puterea (încă) să privesc doar cu umor sau doar cu înțelepciune totul. Și poate că ceea ce scriu acum e încâlcit și greu de digerat. Dar știu că ce scriu are sens pentru cei care trec prin experiențe similare. Și nu sunt puțini, credeți-mă pe cuvânt! Sau aruncați o privire peste orice statistici referitoare la subiect. Sensul îl va găsi fiecare după cum va simți nevoia să îl caute. Știu doar că mie mi-a prins tare bine să citesc, la rândul meu, texte scrise de oameni care au trecut pe la IRO și să stau de vorbă cu unii dintre ei.
E un fel de solidaritate care se înfiripă între noi, cei care trecem prin experiența unui diagnostic care iți taie respirația doar când îl auzi, darămite când îl vezi scris negru pe alb, sub numele tău, introdus deja în sistem ca „pacient oncologic”. Nu contează cât de grav este, dacă e o formă incipientă sau nu, dacă… Sentimentul inițial e la fel de puternic. Dar despre sentimentul acesta nu scriu acum, ci poate o voi face mai încolo, când voi fi trecut prin tot procesul. Cine știe… Gândurile îmi sunt încă moi, nedospite și fragile. De asta am și ezitat. Aleg însă să scriu acum și nu mai târziu, când mintea îmi va fi, poate, mai limpede, și lecția de viață învățată mai profundă. Motivul e simplu. Dacă sunt oameni care ACUM trec prin asta, atunci ei ACUM au nevoie, poate, de astfel de mărturisiri. Nu mai încolo, nu peste o vreme, când voi fi devenit eu mai înțeleaptă și mai bună. Nu. ACUM. Căci timpul, în astfel de călătorii, devine tare prețios.
Așadar, azi vreau doar să scriu despre câteva dintre amintirile pe care le voi lua cu mine din experiența spitalizării de o săptămână la IRO. Este o alegere conștientă, pentru că dincolo de numeroasele momente în care am simțit că mă prăbușesc, au existat multe clipe frumoase, înduioșătoare, revelații necăutate. Sunt multe, mai multe decât aș fi crezut… le pun aici pe câteva. Altele s-au cuibărit adânc în mine și stau ascunse acolo pe veci.
Amintiri. Sunt zeci, sute care încă mi se îmbulzesc în creier, de la lumina diafană a răsăritului din ultima zi, la lacrimile reci șiroindu-mi pe tâmple înainte de a adormi sub efectul anesteziei, de la gustul grișului cu lapte și mere coapte, la chipuri de oameni. M-am străduit să le ordonez pe rafturile memoriei și să le pun în față, la loc de cinste, pe cele frumoase, care mi-au ușurat zilele și nopțile timp de o săptămână.
Instantaneele urbane de la etajul 4
De la morning view, la city lights, admirate îndelung în noaptea de nesomn de dinaintea operației, la chioșcul boem din parcarea spitalului sau la drapelele zdrențuite de pe clădirea Radio Iași, de la casa cu iederă de pe Lascăr Catargi pe lângă care am trecut probabil de mii de ori fără să o remarc înainte, la cupola Bibliotecii universitare… Bucăți de oraș pe lângă care am trecut de atâtea ori, dar nu le-am observat, mi s-au întiparit toate in minte ca niște instantanee bune de pus în ramă. Doamne, ce-aș fi făcut cu un aparat foto cu obiectivul potrivit… m-am mulțumit însă cu tehnologia smartphone și m-am jucat în fiecare zi cu luminile și cu puținele unghiuri din care puteam fotografia priveliștile astea minunate.
Oamenii și lumina din privirile lor
E uimitor cât de mult vorbesc ochii unui om, mai ales când ochii sunt tot ce poți vedea pe un chip acoperit de mască. La IRO am învățat să privesc și mai adânc în ochii oamenilor din jur, oameni buni, oameni frumoși, oameni suferinzi, oameni care mi-au intrat în viață pe neașteptate și pe care nu îi voi uita vreodată. Mătușa Maria, prima mea colegă de salon, mărunțică, cu o voce caldă, îmi amintește de bunicile mele, de amândouă, în feluri diferite. Are femeia asta atâta bunătate în ochii ei mici și albaștri, încât nu te miră cum la cei 82 de ani ai ei reușește să treacă senină printr-o operație complicată. Tot ce-și dorește, îmi spune, este să ajungă acasă și să se plimbe prin grădinuța ei și atât. Am găsit-o într-o zi răsfoindu-mi una dintre cărțile de pe noptieră, a tresărit, ca și cum nu voia să mă supere și i-am făcut semn că poate să o ia dacă dorește. Până a plecat acasă a răsfoit în fiecare zi Privighetoarea de pe noptiera mea…
Apoi a venit Magda, draga de ea, care a poposit în salon după plecarea mătușii Maria. Mi-o amintesc perfect – agitată, necăjită, îngrijorată de ce avea să urmeze, traumatizată de experiența chimioterapiei… Ne-am împrietenit repede, căci Magda e doar cu câțiva ani mai mare decât mine; am râs, am plâns, ne-am încurajat una pe alta și ne-am promis că vom păstra legătura dincolo de sejurul la IRO. Și așa și facem… Apoi, în salonul vecin, doamna Aneta, doamna Georgeta și o altă doamnă de la fereastră, fiecare cu altă poveste de viață, depănată în orele lungi de mutat de pe un pat pe altul, între plimbările pe coridorul de o sută de pași. Și lor li se adaugă, firește, alte zeci de perechi de ochi ai celor care ne-au făcut tuturor șederea mai ușoară acolo, de la doamne asistente și infirmiere, la brancardieri, până la medici de toate rangurile. Fiecare din oamenii cu care am interacționat sub o formă sau alta în săptămâna mea petrecută la etajul 4 de la IRO mi s-a întipărit în memorie într-un fel special. Poate că nu rețin numele toate, dar cu siguranță îmi amintesc ochii și lumina din privirile lor, care mă vor însoți multă vreme prin timp.
Norii zglobii din geamul de la ATI
Îmi amintesc vag momentele de trezire de după operație și tot ce a urmat în ziua aceea. E firesc. Face parte din procesul de „dez-anesteziere”. Chiar și așa, am câteva flash-uri din cele două ceasuri petrecute, în parametri normali, la terapie intensivă. Nimic ieșit din comun. Doar ochiul minuscul de geam prin care mi se părea că gonesc norii în cele mai ciudate forme, de la păsări la inorogi durdulii. Ori de câte ori deschideam pleoapele imaginea norilor era alta și mi se părea că se schimbă mult prea repede. O fi avut vreun cuvânt de spus și efectul substanțelor anestezice care m-au ținut așa, prizonieră la marginile lumii somnului, ceasuri în șir în ziua aceea, dar mie îmi place să cred că norii aceia alergau pe acolo special pentru mine.
Parfumul de lăcrămioare și gustul de cafea cu lapte
Mai e luna mea cu liliac alb. Când m-am internat la IRO, liliacul încă nu înflorise. În schimb, în una dintre dimineți am primit lăcrămioare și o cafea caldă, de la un om drag, căruia îi datorez mult, mult de tot în toată experiența asta. În dimineața aceea am realizat mai mult decât în altele cât de simplă și de frumoasă e bucuria gesturilor mici, făcute din inimă. Niciodată lăcrămioarele nu au mirosit mai frumos și niciodată cafeaua nu a fost mai aromată ca acolo, pe patul din salonul 5. Și tot acolo, pe patul de lângă perete mi-am amintit cu ochii închiși de hoinărelile prin Montmartre și de gustul de croissante proaspete identic cu al celor trimise de Sister și am ascultat Passenger live în liniștea ultimei nopți… Lucruri simple. Atât de simple… Doamne, oare de ce uitasem eu de ele?!
Coridorul de 100 de pași
The Blue Boulevard, așa l-am botezat. L-am străbătut de sute de ori, numărând pași, zâmbind tuturor celor care, ca și mine, se iveau timid din pragul unei uși și se încumetau să se aventureze în trafic, printre personalul grăbit, având mereu ținte precise. Pe bulevardul acesta nu sunt restricții, se poate plimba oricine, atâta timp cât nu încurcă traficul. E drept că prioritate au deținătorii de „poșete”, pe care îi recunoști rapid după mersul agale, ușor timid, ca pe podium. Da, da, există un adevărat jargon al locului, iar despre poșete știam deja de dinainte, din articolele Iulianei, pe care le recomand din tot sufletul spre lectură nu doar celor care trec prin procesul acceptării unui diagnostic dur, ci oricui nu știe încă cât de frumoasă este viața. Pe coridorul acesta mi-am adunat gândurile în miez de noapte, am mers până am simțit că mă dor tălpile, am oftat, am tăcut… dar am făcut și un selfie haios în geamul de la hidrant, așa, ca să mai pun un zâmbet pe față. 🙂
Mi-au rămas în minte mai cu seamă două momente, la poli opuși de stări sufletești. La capătul coridorului de 100 de pași este un paravan, albastru și el, dincolo de care pacienții nu au voie să treacă. Pe perete, cu litere de-o șchioapă, scrie cu negru: „Îngrijiri paliative”. Într-una din zile, când îmi număram liniștită pașii, paravanul s-a dat la o parte. Un pat împins de infirmiere aluneca iute pe hol, spre lift. Am zărit în treacăt o imagine pe care o voi purta cu mine prin viață… un trup mic, veșted, cu durerea schimonosită pe chip și un tub mare de oxigen alături… la capătul patului o geantă mică, neagră și câteva haine… Mi-am continuat pașii cu gândul la nimic. Peste vreun sfert de oră infirmierele s-au întors… cu patul gol. La capătul celălalt al coridorului treburile stau însă altfel. În fiecare dimineață soarele se încăpățânează să facă concurență neoanelor. Iar în ultima mea zi de ședere la IRO, și-a făcut de cap… ultima mea plimbare pe The Blue Boulevard a fost inundată în lumină. Niciodată nu m-am bucurat așa de tare de un răsărit…
Sentimentul că pot
Totul s-a petrecut extrem de repede pentru mine în călătoria aceasta despre care sunt atât de multe de spus. Toate etapele le-am trăit intens, de la starea de șoc, la negare, la furie, până la negocierea cu mine, la depresie și la acceptare. N-am ratat nicio secundă de durere, n-am ars nicio etapă. Și sunt convinsă că cine trece prin astfel de experiențe iese transformat din ele. Ești același om, dar ALTFEL. Ești tu, dar mai TU decât ai crezut vreodată că poți să fii. Nu știu cum să explic asta în cuvinte.
Cu mai bine de două luni în urmă, dacă cineva mi-ar fi spus ce voi trăi, aș fi zâmbit cu oarecare îndoială. Acum, când mă uit în urmă la aprilie-mai ăsta al meu, îmi dau seama că oricât de greu i-ar fi unui om, întotdeauna se poate și mai greu. E greu, e tare greu să știi că trebuie să fii optimist, puternic, să nu te lași copleșit, dar să nu poți, pentru că undeva acolo, în creierul tău, se luptă monștri negri de gânduri. Și peste toate, o frică imensă de orice… de boală, de moarte, de necunoscut. Da, toate la un loc, zi și noapte, fără preaviz, incontrolabile! Dar din toate astea s-a născut miraculos, nu știu cum, sentimentul că POT – că pot să trec prin asta, că voi trece prin asta și că ori de câte ori o să mă trântească la pământ ceva, o să mă ridic cumva. Pentru că pot!
Sentimentele astea nu apar când le cauți și nici când toată lumea te încurajează cu mesaje care curg pe toate căile. Nu, nu, sentimentul ăsta că poți apare în singurătate, când te aștepți mai puțin, într-un moment banal, care ți se scrijelește pe scoarța cerebrală adânc, ca să nu-l uiți. Pentru mine momentul acesta a fost undeva între noapte și zi, după operație, când am reușit să mă ridic singură din pat, să ajung pe picioarele mele până la baie și să-mi spăl mâinile și fața. Am putut pentru prima oară, după zile bune, să mă uit în oglindă. Și am știut, din momentul acela, că indiferent ce va fi să fie voi putea duce. Pentru că… POT!
Și cred că, dincolo de toate celelalte, momentul acesta ivit din senin în fața unei oglinzi de spital e amintirea cea mai neașteptată pe care o iau cu mine din călătoria aceasta încă neîncheiată.
*În 2020, peste 2,3 milioane de femei au fost diagnosticate cu cancer de sân și s-au înregistrat 685 000 de decese la nivel global. La sfârșitul anului 2020, existau 7,8 milioane de femei în viață care au fost diagnosticate cu cancer de sân în ultimii 5 ani, ceea ce îl face cel mai răspândit cancer din lume. (sursa: World Health Organization)
You might also like
Leave A Reply