De ceva timp, din toamna trecută mai exact, de când CJI mi-a oferit prilejul de a participa la unul dintre cele mai faine cursuri pentru profesori, ”predau” și educație media. O fac neprogramat, printre picături, atât cât îmi permite haosul din sistem. Și îmi permite, nu glumă, căci de haos nu ducem lipsă, anul acesta mai mult ca niciodată. Fac educație media mai ales la clasele de liceu, pentru că acolo mi se par a fi nevoile stringente și capacitatea de receptare adecvată. Uneori însă mă aventurez în câte un experiment media ghiduș și la singura clasă de gimnaziu pe care o am anul acesta – clasa a cincea. Și asta pentru că acolo programa nu doar îmi permite acest lucru, ci mă și încurajează să o fac. La fel și manualul cel nou de pe care lucrez, de la editura Art, care este foarte generos în exerciții creative ce pun în mișcare gândirea critică și pe care îl apreciez mult de tot.
Zilele trecute am avut parte de o experiență fantastică, la clasa a cincea. Oricâte lecții impregnate de media literacy am avut de la începutul anului, cea de săptămâna aceasta, de la clasa a cincea, care, de altfel trebuia să fie despre personajele din textul narativ literar, mi-a demonstrat că educația media se face spontan, oricând și oriunde și că așa ar trebui să fie de fapt inclusă în procesul educativ, nu ca o disciplină separată, ci ca un mod de a fi ce poate fi receptat și asimilat în orice moment al actului educativ.
Așadar, Tezeu și Minotaurul (că la restul ajungem mai târziu)… citim legenda, ne amuzăm, vorbim despre eroi (apropos, am aflat că pentru copii cei mai reali eroi sunt pompierii și polițiștii… urmați, într-un răspuns ingenios, de Dumnezeu și de mame). Le dau temă (oricât încerc să renunț la ele, e greu, pentru că timpul e prea scurt în clasă), printre altele, un exercițiu propus de autorii manualului, care le cere să își imagineze că sunt jurnaliști și fac o știre din legenda lui Tezeu. Până aici nimic spectaculos. Însă exercițiul le cere să facă știrea de trei ori, insistând, pe rând, asupra triumfului lui Tezeu, asupra revoltei sale și asupra tristeții sale. Nemaipomenit exercițiu!
Abia așteptam să văd ce iese. Și… am văzut cu vârf și îndesat în următoarea oră, când, înainte de a citi câteva dintre știri i-am întrebat așa, mai mult în joacă: Copii, voi citiți sau vă uitați la televizor ori pe internet la știri? Răspuns în cor: Daaaa!. Zâmbesc sceptic: Serios, chiar vă uitați? Dar sinceritatea lor brută mă dezarmează: Da doamna, că sunt amuzante! Și de aici a început totul… un tot care a făcut ca ora să treacă muuult mai repede decât dacă am fi vorbit despre substantiv ori despre pronume, ori despre timpuri verbale cu nume care fac să se împleticească limba printre consoane.
Continui în același registru, mimând uimirea și curiozitatea, cu toate că încep chiar să fiu uimită și din ce în ce mai curioasă: Și vi s-a întâmplat vreodată să vedeți aceeași știre prezentată diferit pe canale tv diferite? Din nou, răspuns unanim: Daaaa, păi tot timpul e așa! … Cum adică, tot timpul e așa? … Păi da, că la Pro Tv zice într-un fel, la Prima altfel și la Antene și mai altfel… Le pun pentru o clipă, recunosc, la îndoială capacitatea de a percepe corect sensul întrebării și îmi trece prin cap că s-ar putea să îmi servească texte de-a gata, preluate de la adulții care îi încojoară acasă. Dar felul în care a continuat dialogul mi-a anulat orice urmă de îndoială: Și îmi puteți da un exemplu concret de astfel de situație în care un eveniment a fost prezentat din unghiuri diferite la televizor? Mâini ridicate brusc și o mulțime de exemple… valabile… Citez doar 3 care mi-au rămas în minte, șocându-mă de-a dreptul. Ș: Păi, doamna, când a fost incendiul de la Colectiv, pe Pro Tv dădeau tragedia oamenilor, cum plângeau toți, dar pe Antena sau pe Prima, nu mai știu, arătau mai mult cum ieșeau oamenii să protesteze… Cu mâna ridicată ferm și nerbdător, R. continuă : Și când a fost cu protestele de la ordonanța 13, a fost la fel! Pe unele posturi dădeau doar cum se protesta în stradă și mereu aceleași imagini cu ce strigau protestatarii, iar pe altele explicau de ce protestează oamenii și despre ce era ordonanța, dar nu la toate explicau. Vine apoi cireașa de pe tort, din zona politicii externe de data aceasta. A., amuzat: Și când au fost alegerile în SUA, unele posturi îi prezentau pe Hillary și Trump în comparație cu președinții anteriori și spuneau ce vor face ei dacă ar câștiga, în timp ce pe alt canal se dădeau știri numai despre cum se fraudează votul în America.
Continuăm așa preț de câteva minute, apoi, când am suficiente exemple, îi întreb brusc : Și cum vi se pare treaba asta? Este ok ca un eveniment, o știre să se prezinte atât de diferit pe posturi tv diferite? Da, zice unul dintre elevi, pentru că altfel s-ar plictisi lumea, doamna, dacă pe toate canalele ar fi la fel, așa că trebuie varietate. Din colțul ei, C. scutură puternic mânuța ridicată brusc : Ba eu cred că nu e corect, pentru că dacă cineva ar avea un singur post tv, atunci nu ar vedea decât o perspectivă a știrii și ar lua de bun ce vede și ce aude. Adică ar putea fi manipulat. Din clasă cineva intervine cârcotaș… Ei, să fim serioși acuma, cine are doar un singur post tv în ziua de azi… doar dacă i s-a stricat telecomanda sau poate bunica pe vremea lui Ceușescu… Altcineva completează salavator: Eu zic că e bine să fie diferit prezentate, dar nu chiar diferit… adică să respecte ce e adevărat, să nu exagereze. C. intervine, din nou, decisiv : Cel mai bine este ca toate posturile tv, să prezinte toate perspectivele asupra unui eveniment, chiar dacă insistă mai mult pe un aspect sau pe altul, dar să le spună pe toate. Îi întrerup, la rându-mi, pentru că este un bun moment pentru a generaliza, înainte de lectura textelor pe care ei le-au scris acasă: Deci cum ar trebui să fie știrile, obiective sau subiective? Răspuns unanim, în cor, fără nicio ezitare: Obiectiveeeee!!! Q.E.D.
Trecerea la lectura câtorva teme s-a făcut apoi atât de firesc, încât nimeni nici măcar nu a simțit că citea vreo temă. Rând pe rând știrea despre Tezeu care a ucis Minotaurul a făcut înconjurul clasei… cu accent fie pe revolta eroului, fie pe triumful lui, fie pe tristețea sa… Perspective… Dar abordate subtil, fără a cădea în păcatul subiectivității, în majoritatea cazurilor. Nuanțe bine înțelese, încă de dinainte de incitantul dialog despre cum sunt și cum ar trebui să fie știrile. Și uite așa, am ”sacrificat” câteva exerciții de caracterizare a personajelor pentru o oră spontană de educație media pe care nici măcar nu a prea trebuit să le-o fac eu celor mici, căci ei, în inocența lor, chiar și așa, bombardați din toate părțile cu informație, au, se pare, un al șaptelea simț care multora dintre noi le lipsește adesea… un simț impregnat de ceea ce numim (uneori rămânând doar la nivel conceptual) media literacy, un fel de metaforic fir al Ariadnei, absolut necesar generației lor care va trebui să facă față hățișului mediatic ce tinde să devină, asemeni labirintului din legendă, capcana din care, odată prinși cu greu mai putem scăpa.
